In curtea scolii (VII)

Sanctionare prin promovare

Undeva prin 2001 spre sfarsitul primaverii ma duceam la scoala. Eram in clasa a 7-a si aveam ore de dupa masa. Eram obisnuit cu imbulzeala de la intrarea pentru elevi fiindca scoala generala nr. 5 functiona in 3 schimburi asa ca „supraaglomerat” era pentru mine la ordinea zilei. Era primul an de mandat al noului director Dorina Suciu care preluase stafeta de la Vasile Man, un securist sadea din Ramnicu Valcea rebutat in profesor de sport la stiu eu care ghiseu de diplome cu frecventa redusa, si toata lumea isi facea sperante. An de an elevi si deopotriva parinti erau tinuti in picioare la fiecare sfarsit de iunie de recitativele utopice ale acestui comunist intercalate intre strofe din „Desteapta-te romane” si decernari prin defilare. 1000 de premianti din 1000 de elevi inscrisi. Nici o corigenta, daramite repetentie. Doar flori, fete si baieti si binenteles autorizatii de la autoritatile locale astfel incat nepoata lui Man sa isi poata construi in curtea scolii chiosc unde sa vanda la preturi „preferentiale” produse mai mult sau mai putin expirate. Nu conteaza, profitul sa iasa. Chiar daca asta insemna instituirea unei exclusivitati cel putin antidemocratice: cei care incercau sa treaca strada sa cumpere de la chioscul concurent erau amenintati cu scaderea notei la purtare pentru ca „isi puneau viata in pericol”. Lumea vroia acum o schimbare.

Am ignorat in forfota de la intrare cele 2 masini parcate pe aceeasi parte cu scoala pana in momentul in care un coleg de clasa m-a abordat foarte surescitat: „Ba au injunghiat-o pe aia de engleza!”. Am observat atunci ca una din masini era de la o televiziune, iar cealalta de la politie. Agresorii, Dan Padurariu si Silviu Grama, erau cunoscuti in cercurile pe care le frecventam eu la ora respectiva, dar si de catre cei de la catedre ca avand un istoric bogat in delicventa atat in timpul programului cat si extrascolar.

Incidentele provocate de cei 2 indivizi cu tulburari de comportament fusesera sesizate conducerii scolii de profesori de la diverse catedre inca cu 2 ani inainte de atacul din primavara lui 2001. Directorul institutiei doamna Suciu insistase ca psihopedagogul Maria Aitonean sa sesizeze inspectoratul dar si politia cu privire la amenintarile, talhariile sau violentele comise de Padurariu si Grama in timpul orelor de curs si in pauze la adresa colegilor dar si a cadrelor didactice. Beizadeaua lui Vasile Man, Tatiana Man, era insa de alta parere. Si cum individa era un fel de director de facto caci tatal isi lasase fiica (profesoara de traforaj semi-analfabeta) „sa aiba grija de scoala lui”, a facut voia tatucului care desi pensionat, conducea din umbra institutia pe care o dorea cu statistici nepatate. Si nepatate au ramas. Pe foaie doar. Nu in realitate.

Psihopedagogul Maria Aitonean impreuna cu Teodora Boar care la ora respectiva era consilier educativ la institutia cu pricina au facut tot posibilul ca tulburarile celor 2 care se acutizau de la un semestru la altul sa nu ajunga la urechile inspectorilor sau ale autoritatilor. Nici macar cand profesoara de desen Lucia Ciortea a cerut transferul la alta institutie in urma amenintarilor cu moartea scrise de cei 2 chiar pe zidul blocului in care locuia. Singura masura luata de doamna Aitonean a fost sa le dea celor doi un test grila unde era evident simplisim sa mimezi normalitatea pentru ca era foarte previzibil ce lucruri erau sondate de ce intrebari si sa le dea creioane sa coloreze. Gestul a fost echivalent in opinia mea cu a da unui piroman care se plimba prin benzinarie o bricheta sau o cutie de chibrite. Dar ce conteaza ca arde Minneapolis daca tu ramai in functie?

Norocul respectivei doamne…Minodora mi se pare ca o chema…nu mai stiu exact ca nu preda la clasa mea…a fost ca respectivii aveau un intelect mai redus si nu au stiut sa o atace in zonele vitale, lovind-o cu cutitul in omoplat si in antebrat unde sunt oase. Daca chiar vrei sa omori pe cineva si esti inteligent o poti face si cu un creion bine ascutit. A scapat cu rani usoare si cu o concluzie cred eu…greu de schimbat….vis-a-vis de invatamantul romanesc. Au mai trecut vreo 2 ani scolari, am intrat la liceu si cand au inceput toamna cursurile o vad pe hol si pe Boar si pe Aitonean la Colegiul National „Unirea”. Acum eu ce sa mai zic? Daca voi l-ati auzi pe un vecin sau amic ca l-a prins politia trecand pe rosu sau cu o alcolemie din aia beton la volan si a primit in procesul verbal o scutire de taxe locale in loc de amenda si ridicarea permisului, voi l-ati crede? Dar daca ati fi vazut scena cu ochii vostri, pe cine ati fi considerat vinovat? Betivul? Politaiul? Sau legea?

 

In curtea scolii (VI.3)

Leru-i ler, nu levier

Acum vreo 2 sau 3 ani de Boboteaza tocmai ajunsesem acasa din centru si eram destul de aghezmuit insa tangajul era la un nivel decent si mi-a permis sa vad prin vizor cine batea la usa mea. Era Popa cu sfintitu’. Am zis sa-i deschid sa am cu omul o discutie. M-a intrebat daca il primesc si i-am raspuns ca da insa cu singura conditie ca el sa-mi rupa chitanta. De ce? Pai pentru ca tocmai imi amintisem de urmatorul documentar:

M-a blestemat intr-o maniera mai clerica, a facut stanga-mprejur si a purces la vecinul. Poate ca pentru unii care nu sunt avizati nici macar cat mine in materie de mecanisme de spalare a banilor as parea cam scrupulos, poate chiar paranoic cand va spun ca am refuzat sa platesc, implicit sa accept sa imi „presteze” vreun serviciu din simplul motiv ca daca nu as fi avut vreo dovada cu cuantumul pe care eu l-am achitat acelui preot, m-as fi putut trezi angrenat involuntar in vreun mecanism din asta foarte intortochetat si putin cunoscut al „cailor Domnului”.

Potra asta care apare in documentar e un mercenar antrenat de Legiunea Franceza pentru a servi ca garda de corp presedintilor din fostele colonii ale Frantei din Africa unde situatia politica este instabila si in consecinta de cauza se conduce in stil „fanariot” adica cu ajutorul unui presedinte si al unui guvern pus cu japca si mentinut cu japca cu un fel de oaste de arnauti contemporani. Un fel de jandarmi ai lui Dragnea care bat poporul cand se mai rascoala.

Cand tu esti coloana vertebrala a unui regim totalitar ai putere absoluta asupra resurselor naturale, umane etc. ale statului respectiv. Cam de aici au provenit banii lui Potra si ai celor din sfera lui de influenta. Bani care au fost dati cu clor prin donatii facute cu ajutorul lichidatorului Dorel Malureanu (fost preot) catre Biserica Ortodoxa Romana pentru a putea fi introdusi in circuitul economic licit.

Odata ce eu ii platesc omului ca imi sfinteste casa si imi canta „In Iordan botezandu-Te Tu Doamne” poate cineva sa-mi garanteze ca el nu se duce la parohie si trece in tabel ca enoriasul Razvan Bercea a platit nu 200 de lei cum i-am dat, ci 2000 ca sa acopere sume venite de fapt nu din buzunarul meu, ci din alte parti? Poate cineva sa-mi garanteze ca staretul stiu eu carei manastiri sau episcopul stiu eu carei episcopii nu a semnat contract de constructii cu firmele mercenarilor romani din Africa, umfland cantitatea de beton sau pretul la metru cub din acte? Poti sa mai darami vreun hotel, pensiune sau spa si sa vezi daca acolo intr-adevar s-a folosit material cat scrie ca s-ar fi folosit si nu mai putin ca sa umfle profitul firmelor conduse din umbra de oameni care au biciuit negri si i-au folosit ca sclavi pentru extractia de diamante sau le-au prostituat cu forta pe localnice ca sa faca bani pe spinarea lor? Chiar si facand abstractie de aspectele astea, ma intreb ce fel de turism ecumenic o fi ala in care te cazezi la hotel de 5 stele si stai cu gagicile in jacuzzi ca sa treci mai apoi ulita si sa exersezi pietatea in cadrul unui serviciu religios. Mantuire sau ce? Circ macabru greu de disociat de ceea ce inseamna cu adevarat ortodoxia. Pana isi face Iisus partid si ne salveaza mai votez si eu cu cine apuc si raman deocamdata in aceeasi formatiune cu domnul Iuliu Florea, desi am constatat de o bucata buna ca noi credem in 2 lucruri total diferite.

VA URMA

 

In curtea scolii (VI.2)

Prezervativul – hrana de post

In parcare la Hotel „Timisoara” opreste o masina cu numar rosu de Bucuresti. Soferul se reculege cateva momente si isi priveste privirea in oglinda de care se leagana multe cruci si icoane in virtutea inertiei care ar fi putut in mod paradoxal sa-i distraga atentia in timpul condusului si sa produca astfel un accident rutier. Iese tacticos din masina si se indreapta catre fantana cu pesti dupa care o ia la stanga si se duce tinta la o anumita taraba unde cere un pahar de vin si 50 de tuica. Bea destul de grabit dupa care isi aranjeaza putin pardesiul si se indreapta spre Catedrala. Pe masura ce se apropie de trecerea de pietoni de la Club 30 incepe sa atraga tot mai multe priviri inclusiv ale unui echipaj de politie format din 5 tablagii carora li se citeste admiratia in ochi. La prima vista ar fi un sexagenar respectabil ce-i drept cu parul vopsit un pic cam strident pe care insa il bantuie umbra unui trecut mai mult decat tenebros: vreo cateva mineriade organizate ce-i drept nu din proprie initiativa ci la comanda, o colectie de minerale unica in Europa de la Facultatea de Geologie din Bucuresti complet distrusa, o biblioteca universitara incendiata, o serie de intelectuali si studenti batuti si lasati cu sechele pe viata, sediile mai multor partide politice devastate, la fel ca imaginea statului roman in Europa la inceputul anilor 90. Am intrebat-o atunci pe maicuta de la lumanari daca stie ca cel care fusese in fata mea la rand e cine e si mi-a spus ca bineinteles ba chiar e foarte punctual, consecvent si „credincios adevarat” venind aproape in aceleasi zile aproape la aceleasi ore. E clar ca suntem o natie pe invers.

Pentru un amic de-al meu „Crede si nu cerceta” e uneori mai mult decat un citat biblic pe care sa isi doreasca sa-l contrazica in sensul ca are cateodata si obiceiul de a pipai tot ceea ce i se pare suspect. Intr-o dimineata ma intorceam cu el de la o petrecere si am observat ca ramasese in urma dar m-am gandit ca precis isi cauta un loc unde sa isi goleasca vezica. La scurt timp se intoarce razand cu pofta si imi spune: „Mai Razvane stii ce am gasit sub fusta aia de acolo?”. Pana sa raspund m-am uitat in directia indicata si am vazut din spate o silueta destul de despuiata care parea a fi a unei doamne supraponderale dar dezinvolte. Am intrebat in cele din urma: „Ce?”. Si asta innecandu-se de ras raspunde: „O pereche de coaie”. M-am dus si eu sa verific dar bineinteles ca nu in aceeasi maniera ci batand persoana respectiva pe umar si intreband-o: „Nu te supara tu esti un el sau esti o ea?”. Mai in gluma mai in serios pot sa zic ca ne-a ajutat pe amandoi Dumnezeu…ca nu ne-am luat o bataie de sa ne cacam pe noi. Mai jos puteti vedea de ce:

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=585467258920357&set=t.100023712654212&type=3&theater

Am vazut dupa aceea ca din aceeasi directie veneau si alte exemplare similare si atunci m-am dus cu Ion si i-am sau le-am intrebat daca vin de la un club si ne-au zis ca da si ca vineri e seara hetero si sambata „asa si-asa”. Si ne-am hotarit sa mergem intr-o sambata si la „asa si-asa” doar sa vedem cum e si sa ne mai descretim si noi fruntile, nici eu nici Ion neavand o asemenea orientare, Ion avand chiar sotie si 2 copii. Mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca managerul clubului era un fost vecin de-al meu din Circumvalatiunii. Am pus apoi toate chestiile cap la cap si mi-a picat fisa in sfarsit de ce cu 5 ani inainte de cand ieseam la cumparaturi si ma uitam la el confuz cum merge la brat cu alt tip, vecinele radeau si imi trageau cu ochiul spunandu-mi: „Asta are insotitor mai Razvane.”. Pe mine „insotitot” ma ducea cu gandul la tutore sau unul de-ala de se uita de tine sa nu te pierzi prin oras cand ti se rupe filmul si nu mai stii de tine. Adevarul e ca si avea mutra de tarat deci s-ar fi legat, daca nu era vorba despre asa ceva.

Dupa o bucata nu s-au mai inteles cu aia care erau proprietari la chirie si de atunci au devenit un club cu o locatie destul de instabila dar in orice caz comunicata din timp prin intermediul platformelor de socializare. Si parca cineva le-ar fi ales la misto: au avut si pe Vacarescu langa psihiatrie, apoi in Sagului langa cimitir, la Punctele Cardinale si in cele din urma si Piata Unirii nr. 4 vis-a-vis de sediul PNL Timis. Bot in bot cu-o lepra mica. Parohie ortodoxa…De prin ianuarie 2017 pana prin iunie acelasi an si-au desfasurat activitatea acolo, la chefurile respective participand si angajati MAI sau ai Politiei Locale pe care la ora respectiva ii banuiam ca ar fi fost trimisi „in recunoastere”. Ulterior am constatat ca erau intr-adevar membri ai comunitatii intrucat ceea ce faceau ei acolo, era prea autentic ca sa fie un rol jucat. Mai mult nu cred ca are rost sa intru in detalii. Oricum imi vine greu sa cred ca in afara de afilierea de orientare sexuala intre SRL-ul respectiv si institutiile cu pricina nu exista si alt gen de afinitate din moment ce controalele de multe ori se rezumau la a intreba daca inauntru se fumeaza, iar raspunsul negativ al barmanului care intampina patrulele de politie in usa era insotit de un nor de fum in care se putea sprijini lejer si o bicicleta.

M-am gandit atunci ce ar fi fost daca puritanistii astia, ei ortodocsii care vor sa fie mai catolici decat Papa ar fi fost habotnici pana la capat si ar fi reziliat intelegerea (ca de contract va zic eu ca nu era cazul) cu avizii de sodomie, chiar daca asta le-ar fi adus un prejudiciu sau mai bine zis un potential de castig pe care nu l-ar mai fi fructificat sau l-ar fi fructificat la un randament mai scazut, tinand cont de faptul ca la inceput parohia le cerea pentru spatiu 3000 de lei pe noapte, ulterior ajungandu-se la 1000 de euro si inainte sa ii „buntuzeasca” la insistentele primarului care fiind penelist era deranjat de asocierea dintre club si sediul judetenei de partid, chiar la 3000 de euro. Sa faci atatia bani ca sa iti permiti o chirie din aia astronomica chiar si in centrul vechi al Timisoarei nu prea ai cum decat daca ai monopol. Nu numai pe piata petrecerilor „tematice” ci si din punct de vedere ideologic si pe organele de control. Mi-am dat seama atunci ca pentru multi parohi si fete bisericesti dracul nu-i atat de negru precum pare. Mai ales daca poti sa faci afaceri cu el. Practic indivizii ma indemnau in toamna lui 2018 sa votez impotriva propriilor parteneri de afaceri. Cu alte cuvinte imi spui ca vulpile mananca gaini dar tu vorbesti cu pene la gura. Drept pentru care nu m-am dus sa votez. Cam asa e cu domnul asta Iuliu Florea si cu marea majoritate a colegilor sai de breasla. Nu zic ca nu sunt oameni cu har si credinta adevarata cum sunt cei de la Frasinei de exemplu care e Athos-ul Romaniei. Dar aia sunt o mana de oameni. Pentru restul e buna si umbrela cu imprimeu de curcubeu atunci cand ii bate ploaia sau soarele. 😉

continuare in partea a 3-a

 

In curtea scolii (VI.1)

Cretin ortodox

Lui Iuliu Florea dictonul „Naturalia non sunt turpia”, i-ar fi provocat un infarct miocardic sau o comotie cerebrala. Asta daca ar fi priceput o iota de latina. Ce sa mai zic de solfegii sau muzica bisericeasca care ar fi fost un veritabil atentat la laringele acestui stimat domn. 

In clasa a 11-a  „domnul de religie” dupa cum ii spunea diriginta mea, actuala doamna Pop (fosta Catinean), reusea sa puna in constiinta mea bomboana de pe coliva liceului ideal la care imi propusesem si si reusisem sa intru. Intr-o discutie mai aprinsa cu 2 colege de-ale mele care sa zicem ca erau considerate la ora respectiva ceva mai precoce (desi imi vine greu sa cred ca in generatia mea mai exista cineva care sa nu isi fi inceput viata sexuala pana in clasa a 11-a) omul batea din pinteni ca statul ar trebui sa incrimineze total avortul, iar astea 2 pledau pentru dezincriminare totala. Bezna medievala a mintii acestui om ar fi prea greu de descris in cuvinte, asa ca va invit sa va uitati la urmatorul clip:

https://www.youtube.com/watch?v=OilwV7DuEj8

Nu stiu daca domnisoara respectiva a dorit sau nu sa procreeze si nici daca momentul in care a descoperit sarcina i-ar mai fi permis sa avorteze legal in SUA, dar imaginati-va cate adolescente similare ar exista in cazul in care oricare stat ar incrimina total avortul. Unde sa mai pun victimele violurilor care ar reitera zilnic trauma traita in momentul in care si-ar vedea copilul. Mie unul mi s-ar parea o monstruozitate pe care legiuitorul si anume statul roman a neutralizat-o prin calea de mijloc pe care in mod firesc a mers orice regim democratic: in primele primele 90 de zile de sarcina avortul e legal, dupa care ilegal. Primul trimestru de sarcina e un termen rezonabil pentru orice cuplu sau femeie ramasa singura etc. pentru a hotari cu privire la pastrarea/intreruperea sarcinii, evitandu-se in acest mod mult demonizata pruncucidere pe care cei cu mentalitati obtuze au extrapolat-o pana la embrion sau spermatozoid retinut de un prezervativ ori omorit de un spermicid.

Iuliu Florea era fara doar si poate un apostol al intolerantei, lucru pe care nu-l masca deloc atunci cand le dadea afara pe colegele mele sau le dadea in mod nejustificat note mici atunci cand incercau sa combata cu argumente discursul de inchizitor ratacit intr-un secol si o meserie care nu i se potriveau defel.

Ecleziastica sau nu, activitatea lui era platita de un stat laic care isi tragea seva la ora respectiva din contributiile parintilor mei si ai colegilor mei de generatie care munceau ca sa plateasca un profesor care nu le spunea odraslelor lor ca religia e despre oameni, iubire si toleranta fata de semeni, nu despre afaceri cu turle sau despre elemente „sacre” precum BMW, Mercedes sau Bentley ori despre crucile de cateva tone de pe catedralele mitropoliei folosite ca instrument electoral. O democratie si o autenticitate a credintei rastignite pentru totdeauna…

continuare in partea a 2-a

 

În curtea școlii (V)

Doamna cu 3 nume si 2 cratime

In clasa a 12-a la festivitatea de absolvire Manoela 2.0 urca pe scena si dadea frau liber unei critici fervente la adresa celorlalte clase, in special cele de profil uman insa erau vizate intr-o anumita masura si cele reale. Mai pe scurt cam toate in afara de clasa ei. Avea ce avea cu autenticitatea notei maxime care in opinia dansei nu avea corespondent real sau nu putea fi echivalata 1:1 decat la clasele de mate-info. Ii statea in gat ca eleva din clasa unde era diriginta trebuia sa imparta titlul de sefa de promotie cu alte 2 eleve de la stiintele naturii respectiv stiinte sociale. Ca si cum ai zice ca nu e tot aia kilul de pepene cu kilul de mere. Unitar vorbind, nu ca si perceptie.

Manuiela era undeva intre neutru si antipatic pe scala aversiunii respectiv simpatiei pe care o manifestam la adresa elementelor dascalimii care imi predasera in anii de liceu. Avea o voce stridenta si pitigaiata si daca nu faceam otita o dadeam in nevroza la cat era de pisaloaga, dar era relativ ok. Am tolerat-o. Pana in ultima zi din ultimul an de liceu ca a urcat pe scena si a zis la microfon in fata unei sali cu o audienta de cateva sute de persoane ca elevii de la celelalte sectii ar fi de mana a 2-a. Bine ca atunci cand au contribuit la fondul scolii ca sa cumpere ea calculatoare pe care le foloseau cu precadere cei de la mate-info, atunci nu erau de conditie inferioara.

Prima data am avut de a face cu stimata coana cand era la prima versiune si ne cerea foarte agasata in timp ce repetam cu formatia pentru balul bobocilor sa cantam mai incet ca are ore in proximitatea salii festive. Mi-a picat dupa aia fisa ca din moment ce ceasul meu arata 18:00 ora cu pricina era de fapt un curs. Unul pe care il tinea bineinteles la negru. A venit apoi simularea de bac unde a inceput sa se ia de un coleg care ii povestea ca vrea sa plece dupa liceu in Spania. I-a raspuns plina de dispret ca cine merge acolo cu alt scop decat unul academic ar fi carne de tun. Am cunoscut de atunci multi romani care nu au emigrat neaparat ca sa studieze si au reusit bineinteles in functie de conjunctura economica chiar sa isi cumpere case in strainatate, asa ca respectiva elucubratie produsa fie din afect sau din teama ca bazinul de contribuabili se va subtia mult prea tare si sistemul va ceda, nu a prea trecut testul realitatii.

Spre deosebire de majoritatea faunei de la catedrele Colegiului National „Unirea” Manoela nu avea probleme de expertiza ci de mentalitate. Elevii medaliati la olimpiadele de informatica pe care ii pregatise nu lasau vreo urma de indoiala ca meserie stia dar o practica dupa un model nord-coreean. Cand eram in liceu se ducea pe la baluri si lua aiurea bautura de sub nasul elevilor fara sa fi existat indicii ca respectivii consumasera alcool in exces sau se ducea la DJ si ii interzicea sa ruleze dedicatii cu Pink Floyd – Another Brick in the Wall pe care de altfel o asculta si fiul ei cu mare placere sau cacaturi de genul asta. Am felicitat-o intr-unul din ani cand avusese nu stiu cate medalii de aur la olimpiada nationala de informatica si mi-a scris pe privat sa editez felicitarile pentru ca ar avea un continut nepotrivit, eu facand o paralela intre performanta dansei si mediocritatea unor colegi de catedra. Sa sterg postari am mai fost rugat…dar sa editez….asta pe bune daca nu e de George Orwell….nu alta….

Acum sa faci bani la negru pe infrastructura statului fara sa platesti un eurocent chirie institutiei, sa folosesti echipament cumparat din investitii private si sa te plangi ca altii fac vezi Doamne galagie si nu poti sa iti vezi de evaziunea ta fiscala, poate fi un delict cavaleresc. Si un sistem dogmatic, crud, scolastic si rigid poate duce vremelnic la performanta. Dar nu va crea nimic durabil si nu va cultiva respectul si intelegerea intre generatii. Cu 4-5 olimpici care pana la urma vad relatia profesor-elev ca pe friends with benefits nu poti vopsi gardul. Modul asta politienesc de a face scoala pe sistem „Ceausescu eroism, Romania comunism” nu a cultivat interesul si pasiunea adevarata ci a scos la parada cativa elevi inteligenti, talentati si muncitori care „vroiau si ei sa isi rezolve una-alta” pregatiti de o profesoara care „vroia si ea sa isi rezolve una-alta” ca sa scape ei turma. Complici nevinovati ai statului care a luat realitatea la pumni si dupa aia au fardat-o sa nu i se vada vanataile. Dar adevarul nu-l poti invinge. Poti eventual sa fugi de el. Dar nu poti trai o viata intreaga in minciuna.

VA URMA

 

În curtea școlii (IV)

Domnia bunului plac

Prin clasa a 11-a la ora de economie Vasile făcuse pocinog. Tuna și fulgera împărtășindu-ne percepția pastorală a sexului frumos prin apelativul „caprelor”. Ceva absolut banal cu variațiunea că de data asta era nervos pe el. Greșise niște calcule. Sună a poznă de elev năbădăios dar era vorba de nimeni altul decât magister Rus, mai mult sau mai puțin profesor, poate chiar fără voia lui, cineast însă în mod deliberat.

#Ăsta greșea în mod frecvent calculul la medii sau la însumarea punctajului la teze sau extemporale ceea ce pentru unul care se pretinde profesor de economie e o chestie și aici nu mă refer la greșeli intenționate că avea stimatul domn Vasile și asemenea obiceiuri care nu aveau absolut nici o legătura cu zestrea genetică austeră și nici cu semnul minus, ci mai degrabă cu plus și cu anumite stimulente în natură și nu numai. De data asta omul o făcuse lată: dăduse la teză o problemă al cărei enunț conținea date greșite el însuși constatând că pașii de rezolvare recomandați de culegere precum și răspunsul nu prea treceau testul aritmeticii elementare. Evident că treaba asta o constatase după ce corectase tezele și observase că nimeni nu reușise să obtină răspunsul corect pentru că el nu exista. Acum trebuia să scoată problema din ecuație și să redistribuie punctele aferente către subiectele valide rămase în lucrările elevilor.

Îmi amintesc că în semestrul 1 un coleg de-al meu de ăsta așa că dom’ profesor -mai din popor, mai din topor, cu gesturi similare lui Joachim Löw- era chiar mai varză decât mine. Nu era în stare să deriveze o funcție darămite să facă o integrală sau să-i calculeze limitele. Ce să mai zic de calcul de optimizare și teorema lui Lagrange. A venit într-o dimineață pe la începutul semestrului 2 cu o plasă plină cu de-ale porcului și de-ale gurii și s-a întors de la secretariat fără ea. Plasa aia am văzut-o după cursuri în mâna lui Vasile în stația de autobuz când mă duceam acasă. Băi nu vă zic că au trecut poate 2 maxim 3 săptămâni și omul a început să primească note de la 9 în sus pentru că alții spuneau o propoziție și aveau un lapsus iar el își amintea că trebuie să pună punct. Acum eu n-am nici o treabă cu doamna care a ajuns procuror european. Nici simpatie nici aversiune. Dar cred că nici acești indivizi cu subtilitatea.

Vasile Rus fusese racolat în a 2-a jumătate a anilor ’60 imediat după încorporare și începerea stagiului militar de membri ai structurilor Securității, serviciile secrete ale regimului comunist având nevoie de cât mai multe perechi de urechi în cadrul trupelor de grăniceri unde nea’ Vasile făcea armata. Securiștii bănuiau că în rândurile trupelor de frontieră existau și persoane pe care poate o fărâmă de umanitate îi îndemna să nu înfigă cangea sau harponul în românii care încercau să treacă Dunărea înnot, în Iugoslavia, unul dintre satelitii URSS-ului cu un regim mult mai permisiv fată de azilanți și călătoriile în țările occidentale. Nea’ Vasile era ăla care avea grijă să raporteze dacă soldații reușeau sau nu să stopeze dușmanii regimului să ajungă pe malul celălalt al Dunării. Adevărul nu trebuia să ajungă acolo viu. Ca să întelegeti la ce mă refer uitați-vă la filmul „Das Leben der Anderen”. Nu trebuie ratat.

Potrivit unor surse colaboratorul Rus a fost eliberat din funcție după ce în cursul anilor 70-80 obișnuia în cadrul unor seri „culturale” să discute împreună cu Vladimir Nașca (care dădea și el cu pitpalacul la ochiul și timpanul) prin crâșmele din Târgu Mureș secrete de serviciu. Ritualurile bahice ale celor doi asociate cu logoreea au distrus acoperirea altor ofițeri fapt pentru care Centrala a hotărît să-i destituie. Bineînțeles că profesiile de acoperire și contactele pe care și le-au făcut în perioada respectivă au rămas. La fel și misecuvinismul și convingerea că sunt imuni și intangibili în fața autorității și răspunderii pentru propriile fapte. Imaginați-vă că în 2004 salariul mediu în Romania era 5.986.386 lei. (în Ron aproape 600 de lei). Nenea ăsta câștiga 20 de milioane (adică 2000 RON) și stiu asta pentru că era fudul și îi plăcea să intre la clasă cu teancul în mână și îl flutura în ziua de salar. Că trebuie să îi respectăm drepturile fundamentale că asa ne cere Constituția și Carta drepturilor omului e una. Dar să îl consideri om nu știu dacă poți atâta timp cât ai cu adevărat rațiune. Tot ce a dat mai rău comunismul și grefele de democrație aplicate pe mutantul ars al regimului ceaușist s-a metamorfozat într-o persoană care câștiga mai mult decât triplul unui salariu mediu pe economie (și asta doar de pe catedra de la Colegiul Național „Unirea”) dar nu era în stare sau nu avea bunul simț să verifice măcar cu o zi înainte dacă problemele ce urma să le dea la teză sunt corecte, nu era în stare să adune câteva cifre și să facă o medie, nu era capabil să privească elevele ca pe niște femei sau domnișoare ci ca pe un șeptel și nu era în stare să refuze o plasă sau alte plicuri decât cele de salar. Asta s-a întâmplat pentru că la Colegiul Național „Unirea” și-au dat din păcate de multe ori întâlnire prostia, incultura, corupția, incompetența și de ce nu și ticăloșia și lipsa de caracter într-un stat în care de multe ori și în ziua de azi relațiile încă bat meritul: România.

VA URMA

 

În curtea școlii (III)

Slab cu cei puternici. Puternic cu cei slabi.

Prin clasa a 10-a in semestrul 2 eram invoit pentru 2-3 ore fiindca aveam deplasare la faza nationala cu lotul olimpic de istorie. Intervenise Marioara Lata sa fim lasati sa studiem in timpul cursurilor in biroul doamnei Penzes, director adjunct al Colegiului National „Unirea” la ora respectiva. Nici nu ma asezasem bine impreuna cu 2 colege ca intra o duduie cu mutra de Carmen Dan pe care ulterior am aflat ca o chema Aurora Stanescu. Pe un ton arogant si imperativ ne-a spus ca nu o intereseaza pentru ce ne pregatim si ca trebuie sa parasim biroul, ea avand la randul ei elevi la sesiunea de comunicari stiintifice. M-a frapat atitudinea pasiva a doamnei Penzes care asistand la punerea in aplicare a directivei nu a spus absolut nimic.

Am reusit sa inteleg la un deceniu si jumatate ca organigrama in institutiile de invatamant pre-universitar din Romania are un rol mai mult formal, procesul decizional desfasurandu-se pe sistem „Master of Puppets”. Maria Penzes, una din putinele figuri cu obraz fin si care indeplinea standardul meritocratiei care s-au perindat pe la conducerea institutiei, era intr-adevar director si avea putere, dar nu avea autoritate. Pentru asta am memorat fara sa vreau citatul definitoriu, iconic chiar pentru dascalul roman parvenit, prin care Maria Chinezu, fiica lui Ion Chinezu, o caracteriza pe doamna Stanescu cand ma medita in clasa a 12-a: „E fata buna Aurora mai Razvane, dar stiu eu cum o ajuns acolo.”

Fiica unui intelectual transilvanean nascut in Austro-Ungaria, Maria Chinezu apartinea unei generatii de profesori formati in perioada interbelica cand toti cei care predau se identificau cu meseria care era in perioada de apogeu. Imi amintesc cu cat entuziasm imi povestea doamna profesoara cum isi dusese prima clasa careia ii fusese diriginta in satul-embrion al romanului lui Rebreanu unde a cunoscut-o pe Florica in carne si oase. Ca termen de comparatie admirati-o pe Aurora in interviul de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?v=mJMxUtyqnQo

Aurora are cuvintele la ea in sensul ca la ea pe foaie si si le gaseste usor dar doar in dictionar pentru ca atunci cand trebuie sa vorbeasca liber sau chiar sa isi recite „poezia” interviul fiind clar unul regizat nu poate iesi de sub jugul apasator al limbajului de lemn. Atitudinea misecuvinista de vataf subzista inca de cand era doar o sefa de catedra sau nici macar atat. Un functionar public sau un angajat al unei institutii de stat care isi permite sa te scoata dintr-un birou care nici macar nu e al ei, ba mai mult decat atat de fata cu ocupantul biroului care mai si conduce institutia respectiva, face chestia asta pentru ca stie ca parghiile sunt mult mai sus decat cei care in mod oficial o conduc.

Genul asta de gestionare a incimentat un sistem in care minciuna si slugarnicia au devenit second nature, la fel si ascunderea adevarurilor neconvenabile. Valorile astfel incetatenite au atras intr-un efect de avalansa si mai mult personal didactic nu prea avantajat de loteria genetica care a facut din fardarea realitatii si cosmetizarea adevarului un modus vivendi. Oameni care n-au cautat vocatia ci sinecura. Oameni care n-au fost preocupati sa invete si sa se specializeze ci sa faca comert, sa se acopere unii pe altii, sa-si ascunda incompetenta, lipsa de caracter, neadevarurile si titlurile false pe care si-au cladit carierele cu ajutorul unui experiment foarte reusit de marketing.

Va urma

 

În curtea școlii (II)

Cine lipseste? Ionut. De ce? Pentru ca e mort.

Acum vreo luna si ceva ma intalneam cu o amica de-a mea din Bratislava la o bere. Am cunoscut-o acum cativa ani la o scoala de vara in Spania si m-a frapat de la inceput multitudinea de similitudini dintre poporul meu si al ei chit ca nu sunt tocmai din aceeasi ginta. Numitorul comun pare sa fie apartenenta de aproape 5 decade la blocul comunist. Pare o flatulenta raportandu-ne la secole intregi in care s-au cristalizat valori si principii sanatoase pe care alte societati le cultiva, dar poate ca e mai usor sa iti insusesti o filozofie de viata naspa decat una sanatoasa sau e mai greu sa dezveti decat sa inveti. Ar trebui sa ne punem totusi intrebarea daca inainte de Cortina de Fier s-a gandit secole la rand corect pe plaiurile mioritice, cum de nici 50 de ani de brain-washing au reusit sa lase urme atat de adanci. O fi doar o coincidenta ca toti din Europa de Est manifesta lipsa de altruism civic, inteleg destul de prost notiunea de patriotism si o dau in xenofobie, sunt punctuali in cel mai bun caz daca isi impun chestia asta nu pentru ca vine din ei, au invatamant de cacat? O fi fost exact jumatatea estica a Europei plina de popoare de aluat prost?

Cat am stat cu fata la taclale o ora doua am constatat ca desi ne exprimam destul de fluent in limba neutra pe care o foloseam, ca nici eu nu stiu slovaca, nici ea romana, au existat momente cand pentru ca discutia atingea teme unde vocabularul ne era cam „rarefiat” trebuia sa cam stam cu telefoanele pe masa desi nici unul din noi nu aveam obiceiul asta. De bine de rau atat eu cat si tipa asta am mai stat prin strainataturi si am folosit limba engleza si tot au fost momente cand am schiopatat serios, colocvial vorbind. Am aflat atunci ceea ce stiam de mult, dar refuzam sa accept: un neajuns inerent al oricarui sistem de invatamant e faptul ca nu poate suplini ci doar simula si compensa experienta profesionala. Scoala e practic o simulare pentru ce urmeaza sa faci tu in viata profesionala.

Legea 1/2011 si restul actelor normative care reglementeaza sau aduc amendamente la functionarea invatamantului romanesc nu reprezinta altceva decat un copy-paste caragialescian al legislatiei care a precedat-o pe cea actualmente in vigoare dupa dar din pacate si dinainte de ’89 pe sistem sa se revizuiasca primim dar sa nu se schimbe nimic. Legiuitorul roman ca mai intotdeauna a dat dovada de creativitate devenind artizanul unui paradox legislativ: legea este pe cat de riguroasa pe atat de lejera cand vine vorba de reglementarea mobilitatii cadrelor didactice. Mai pe romaneste cum intra oamenii in sistemul de invatamant si daca au intrat deja cand si cum se pot muta de la o scoala la alta.

De exemplu daca un prof de la o scoala da coltu’, isi da demisia (rareori se intampla), procreaza, se pensioneaza sau se imbolnaveste si trebuia sa lipseasca pe termen ceva mai lung, unitatea scolara in colaborare cu inspectoratul poate declara in urma consultarilor postul respectiv rezervat sau vacant urmand sa demareze procedura pentru ocuparea functiei respective. Legea e foarte difuza la acest capitol si plaseaza decizia in sarcina unitatii scolare sau a inspectoratului, ambele entitati avand libertatea de a opta pentru transferarea/detasarea unor cadre didactice aflate in sistemul de invatamant dar la alte scoli sau un fel de „angajare din sursa externa” in sensul ca organizeaza un concurs alcatuit din proba teoretica si practica pentru ocuparea postului cu pricina. Asa se face ca undeva inainte de 1998 Marioara Lata a fost transferata de la un colegiu tehnic (titulatura la ora respectiva fiind „liceu industrial”) direct la Colegiul National „Unirea” una dintre cele mai bune institutii de invatamant pre-universitar din judetul Mures in timp ce in cazul Mariei Comsa sotie de director la o companie de distributie a gazului a fost angajata ca debutanta undeva prin 2004, la numai un an dupa reusind sa se titularizeze pe catedra respectiva.

Reglementarile au fost nu intamplator concepute pentru ca in functie de context sa se mearga fie pe mana unor persoane experimentate si deja rodate in detrimentul celor noi fara prea multe „jocuri” in picioare sau vice-versa sa se dea sansa unor persoane mai tinere si mai proaspete sa aduca un plus de determinare si diversitate fata de cei rutinati si ancorati in traditii din generatiile mai vechi. In realitate cadrul legislativ nu incurajeaza improspatarea bazinului de selectie ci nu face altceva decat sa permita ca, sub pretextul unei experiente superioare sau dupa caz al elementului etatii, unele persoane sa ajunga la institutii de invatamant cu staif fiind protejate de o competitie autentica. Experienta lui Marioara Lata nu era altceva decat plafonare din cauze genetice, iar „tineretea” lui Maria Comsa un statut ce casnica care s-a trezit pe la vreo 30 de ani ca „vrea sa aiba si ea o ocupatie”. Asa a prins contur in invatamantul din Romania forma fara fond in care unii elevi nu erau trecuti absenti desi de la catedra sau din banci se vedea cum beau pe o banca de pe bulevard in timp ce unii erau pusi absenti pana in momentul care unitatea scolara primea certificatul de deces.

Va urma

 

În curtea școlii (I)

Toamna numărăm bobocii, vara dobitocii

Îmi amintesc cum undeva pe la jumătatea lui iulie 2006 am intrat în liceu pentru ultima oară să îmi ridic diploma de bac, patalama de căpătâi pentru plecarea în aventura viageră. La „eliberări acte” era Mirela împreună cu o slinoasă al cărei nume l-am uitat de mult și nu fac nici în ziua de astăzi eforturi pentru a mi-l aminti. Tot ce stiu e că prin contactul tactil cu docomentul pentru care asudasem un an de zile și părinții mei plătisera ore în privat duduia risca să-l greseze prematur. Scârbos? Da! Dar stai să vezi ce urmează…

Era o cutumă ca elevii de serviciu să îi ducă surorii slinoasei în fiecare lună „banii de pensie” pe care slinoasa îi ținea în birou la secretariatul liceului, fapt care îmi dădea de gândit până și pe vremea aia. Nu încape vorbă că banii nu erai legați cu elastic nici nu ni dădea grasa în ciorapi sau pungi ci legați foarte oficial cu bandă de 8 mm din polipropilenă. Acum de ce grasa primise procură să ridice banii în numele lui soră-sa atâta timp cât am văzut cu ochii mei că se deplasa cu ușurință și nici nu părea prea suferindă, știe dreq. Eu bănuiesc că erau bani din șperțuieli dar na…it’s just a hunch.

Mirela era din păcate un element cât se poate de tipic pentru învățământul pre-universitar din România, fără ca asta să însemne că nu existau și destule excepții. Ajunsese laborantă folosindu-si cavitățile ceva mai elastice și mai lipsite de țesut decât cutia craniană (exact ca și doamna director și sefa catedrei de limba română de la ora respectivă etc.). Nu că acolo ar fi fost prea mult țesut, dar nu prea exista o cale de intrare.

Când eram prin clasa a 10-a era anul de grație 2003-2004 și îmi făceam veacul pe la Gabi care locuia lângă Unic, vis-a-vis de Școala Generală Nr. 7. Acolo socializam cu prieteni din copilărie și persoane din anturajul acestei studente năbădăioase la Medicină în cadrul unor seri „culturale”. Într-una din nopți în toiul chefului am ieșit cu un prieten să micționăm în scară că afară era prea frig și înăuntru era prea cald (ocupat) și dat fiind faptul că senzorii fotocelulă erau pe atunci o raritate am distins între etaje 2 siluete care făceau ce făceau și ardeau caloria fără a fi sesizat prezența noastră. Ăsta al meu m-a bătut pe umăr și îmi făcea semn cu degetul la gură și când am văzut că dă să apese butonul am început să râd și i-am luat-o eu înainte. Când s-a aprins lumina…fir-ai să fiu…Mirela care între timp se ridicase jenată în picioare și Virgil – gardianul liceului. Ne-am strecurat pe lângă ei și am furnizat îngrășăminte unor plante aflate în jardinierele de la parter. Am râs după aia cu ăsta de ne-am câcat pe noi.

Dar înapoi in viitor…după bac. Pe drumul către biroul de unde mi-am ridicat diploma am văzut o ușă întredeschisă unde niște tineri ceva mai în vârstă decât mine dădeau un examen „supravegheați” de o persoană care era cu spatele la ei și se uita pe fereastră. N-am putut să nu sesisez maniera colectivă în care erau rezolvate subiectele și pasate ciornele. Curiozitatea adolescentină m-a împins să o întreb pe Mirela ce examen dau ăia acolo la care asta îmi răspunde: „E un examen pentru profesori, dar nu înțeleg de ce te interesează. Mai bine îți băteai capul să îți faci o poză cu o cămașă care era mai puțin verde. Arăți de parcă ești din naționala Braziliei.” Adevărul e că nu mă interesa examenul în sine (care putea fi ori proba scrisă a concursului de ocupare a unui post declarat vacant/rezervat etc. ori a examenului de definitivat ori a ăluia de titularizare) ci faptul că cel care trebuia să prevină frauda se uita pe fereastră iar candidații (care se pretindeau ei înșiși formatori) copiau pe rupte. Au trecut de atunci mai bine de 13 ani și rolurile s-au schimbat. Ăia (unii din ei) care erau atunci la catedră sunt acum în pensie, care erau în bănci sunt la catedră, iar locul lor în bănci a fost luat de alții care atunci abia veniseră pe lume și învață acum să facă acelasi lucru. Rata de promovabilitate la bac a ajuns undeva pe la 67% (cifră cosmetizată bineînțeles) și e cea mai mică din ultimii 5 ani. De ce? Poate pentru că Mirela n-a observat că a mea cămașă (care era de fapt o bluză) era într-adevăr de un verde strident, dar se asorta cu hârtia diplomei.

Va urma

 

Complici nevinovati

Perceptia puterii

Adevarata putere a puterii consta in perceptia ei. Nici un sistem totalitar sau pseudo-democratic care nu poate ajunge in mod firesc la un echilibru si necesita ocazional sau permanent infuzii de putere nu a detinut din perspectiva numerica mai multe forte de ordine decat cetateni in a caror constiinta domneste teroarea.

Plase de siguranta

Dorin Florea era prefect de Mures in anii 90. Condamnat fiind de maica-mea dupa ce Curtea de Conturi il prinsese cu niste matrapazlacuri si-a donat tot patrimoniul pentru ca averea sa nu-i fie confiscata dat fiind faptul ca raspundea personal pentru un prejudiciu adus judetului Mures. Din aroganta, prostie, grobianism sau poate cate un pic din fiecare a inceput sa arunce cu pari si pietre in agentii de politie si procurorul sositi la domiciliul acestuia pentru a pune in aplicare procedura de perchezitie. De luat oricum nu mai aveau ce sa-i confiste pentru ca omul primise pontul in timp util de la cei de la executari silite. Daca nu-i parvenea informatia statul ar fi putut prin scoaterea bunurilor la licitatie sa recupereze prejudiciul. Daca respectivii agenti ultragiati ar fi sesizat comiterea respectivei infractiuni probabil dosarul ar fi ajuns pe masa unui procuror care daca nu ceda presiunilor ar fi intocmit rechizitoriu si acesta ar fi intrat pe rol. Odata inceput litigiul inculpatul Dorin Florea ar fi avut posibilitatea de a contesta decizia instantei pana ar fi ajuns la instanta suprema unde toti magistratii erau si sunt numiti politic unde achitarea sa ar fi fost o certitudine. Asta in cazul in care la instantele inferioare ar fi primit o solutie nefavorabila. Dorin Florea a scapat basma curata si nu numai ca nu a platit pentru faptele lui ci si-a continuat ascensiunea politica ajungand unul daca nu chiar cel mai longeviv primar din Romania.

Toti infractorii din politica au plase de siguranta. Sistemul se bazeaza pe un grup de persoane a caror decizie poate fi controlata sau cel putin influentata prin teama. La randul lor cei care pot genera aceasta teama sunt controlati de altii tot prin teama aflati la un nivel ierarhic superior. Exemplu: in momentul in care procurorul Alexandru Lele a emis mandat de arestare pentru fiul prefectului de Bihor Adrian Tarau (care conducea un grup infractional organizat care introducea in tara benzina din Slovacia in acte carburantul figurand insa ca si kerosen evitand in acest fel plata accizelor) Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie – Secţia de Anticorupţie, Urmărire Penală şi Criminalistică l-a trimis pe Cristian Panait care activa in cadrul Biroului de Anchete Speciale pentru a-l investiga pe Lele. In momentul in care Panait, procuror ca si Lele si-a dat seama ca acesta din urma actionase cu buna credinta si in temeiul legii a dat nu urmaririi penale. La scurt timp decanul Facultatii de Drept unde preda Panait a dispus eliberarea sa din functie iar sefii lui Panait au infirmat odronanta acestuia de scoatere de sub urmarire penala a lui Alexandru Lele. Pentru a justifica incredintarea cazului altui procuror superiorii lui Panait din cadrul Parchetului General au contactat Clinica de Psihiatrie a Spitalului Militar pentru a-i face acestuia o programare si au inceput sa intocmeasca rapoarte in care sustineau ca subalternul lor incepuse brusc sa delireze in timpul serviciului. Cazul Panait e un exemplu tipic in care primele 2 plase de siguranta au cedat, procurorii facandu-si meseria corect arestand, respectiv constatand conformitatea cu legea a arestarii unui infractor, moment in care a 3-a plasa de siguranta l-a desfiintat profesional si l-a hartuit, Panait ajungand in doar cateva zile dintr-un tanar de 29 de ani cu un viitor promitator o epava, ulterior chiar sinucigandu-se.

E de ajuns ca o serie de elemente din acest lant al slabicunilor sa cedeze pentru a asista la o implozie a intregului sistem. E de ajuns ca cei care de la nivelul imediat urmator decision maker-ilor sa constientizeze ca oricat de complexa ar fi o organigrama exista intotdeauna un supervisor care nu are un supervisor. Cei a caror obedienta nu mai poate fi garantata prin propagarea temerii, santaj si amenintari vor incepe sa nu mai actioneze la ordin ci bazandu-se pe propria constiinta.

Statul – un autoturism

Orice stat e asemenea unui mecanism. Ca un autovehicul daca vrei sa-l vezi asa. Fiecare cetatean a contribuit mai mult sau mai putin la faurirea lui. Unul a proiectat, altul a turnat sasiul, celalalt a fabricat rotile. A mai venit celalalt si a montat parbrizul si tot asa. Si cum o masina nu poate avea mai multe volane, nici un stat nu poate avea concomitent mai multe conduceri. Masina noastra imediat dupa 89 era chiar foarte faina chiar daca asta a insemnat multi ani de foamete, curent taiat, apa calda 2 ore pe zi si alte tampenii pe care carmaciul nostru iubit le-a decis pentru plata datoriei externe. Ticalos si analfabet soferul nostru a avut totusi niste calitati si anume ca era patriot, credea cu adevarat in doctrina pe care o reprezenta (chiar daca era utopica) si era un om care pe plan extern avea coloana vertebrala.

In zorii democratiei Romania nu avea sofer. Lumea era inca bulversata, neincrezatoare, politic vorbind de naivitatea unui copil. S-au bagat la volan salvatorii patriei care de fapt erau smecherii din dreapta soferului care ii scosesera cheia din contact. Copiloti care nu au facut altceva decat sa continue la volan drumul pe care pana atunci il urmarisera doar pe harta: catre Moscova.

A inceput sa le vina idei despre cum sa valorifice masina ca si asa nu era a lor ei doar conducand-o. Sa o vanda cu totul nu prea puteau ca batea la ochi. Atunci le-a venit ideea sa vanda prima data piesele celei mai bune unor cumparatori straini la pret de second. Strainii au dat piesele noi mai departe la pretul corect si au mai lasat un ciubuc si soferilor nostri. Dar mai era mult de vandut.

Si cum soferii nostri erau oameni muncitori si creativi s-au gandit ca din banii pusi deoparte din ultima tranzactie sa isi deschida un atelier si un magazin cu piese de schimb. Si iac-asa le-a mai venit o idee.

Au dat-o atunci prin toate gropile si au busit-o cat au putut ca sa ceara celor de pe bancheta din spate bani de piese de schimb. Si normal ca piesele de schimb le-au luat de la magazinul lor dar au vandut second-uri la pret de piese noi, iar reparatiile tot la atelierul lor s-au facut la preturi cel putin cvadruple.

Au introdus mai apoi si bilet si au intrat oamenii si pe piata transportului in comun. Doar ca ai lor plateau un sfert sau chiar nimic si restul pretul intreg si atunci a inceput tot mai multa lume sa coboare. Sau dupa caz sa nu mai urce.

Cand s-a paradit tapiteria si-au dat si ei seama ca persoane nu mai pot transporta si au trecut la transport marfa, ca deja aveau filiale in toata tara. Dupa atata munca si castig aferent au putut dragii de soferi sa isi dezvolte afacerea cu piese de schimb. Si carau cu masina facuta de noi piesele de schimb prin toata tara pe unde aveau magazine dar faza e ca la suta de kilometri parcursi nu poti sa negociezi cu un motor consumul. Dar poti plafona preturile la curent, carburant  cu dedicatie pentru consumatori industriali, restul negociindu-se cu fraierii.

Dupa o vreme lumea a inceput sa isi dea seama ca soferii erau cam aceiasi si atunci au inceput sa isi mai lase par lung, barba, au schimbat camasa dar n-a mai tinut. Mai demult era stapan pe creierele populatiei cine detinea licenta de transmisie si asta necesita bani foarte multi si acces la cercuri inalte. Acum societatea civila se auto-influenteaza si echilibreaza, fiecare avand in buzunar un mic televizor si sansa de a deveni la un nivel mai mic sau mai mare formator de opinie, in functie de discurs, persuasiune si argumentele pe care le aduce.

Masina inca mai merge desi soferii trag de volan in toate partile in timp ce in dreapta si in spate mai sunt altii care incearca sa isi faca loc pe scaunul din fata sau daca nu cel putin sa apese ambreiajul sau sa ii stinga luminile.

Ma intreb ce legatura mai are masina asta cu cea care a pornit la drum in ’90? Forma e aceeasi dar bateria e straina, parbrizul la fel. Carburantul e adus din Ungaria sau Austria. Cauciucurile sunt si alea de import. Si motorul e adus din Franta.

Cetateanul – eterna opozitie?

Poate cineva sa nege ca sinecura sofatului in acest context nu este opera noastra? Noi am facut masina, altii au condus-o au dezmembrat-o ca s-o vinda, au stricat-o ca s-o repare la preturi exagerate pe banii nostri in atelierele lor si mai apoi ne-au aruncat din ea pe motiv ca am vorbit prea tare si l-am deranjat pe sofer sau ca i-am cerut prea des sa opreasca ca ne era rau.

E cetateanul muncitor si de bun simt vinovat pentru ca nu s-a putut impotrivi obligatiei legale de a plati darile catre stat? E abstinentul electoral partas pentru ca a refuzat sa gireze increderea unor formatiuni care se deosebesc intre ele doar prin sigla si o platforma care nu trece de nivelul declarativ?

Acum ca ramai in masina sau sari din ea si astepti alta, ori o iei pe jos e treaba ta. Esti si asa o eterna opozitie si lozincile din jargonul sexului oral sau campul lexical al maladiilor de Ev Mediu nu au nici un efect. Cea mai buna felatie e aia fiscala si electorala. Nu uita asadar sa treci pe la sectia de vot sa pui stampila. Esti oricum complice nevinovat.