RSS

Arhive pe categorii: Emanatii cotidiene

Miresme remanente dupa imbaierile citadine

În curtea școlii (IV)

img-5

Domnia bunului plac

Prin clasa a 11-a la ora de economie Vasile facuse pocinog. Tuna si fulgera impartasindu-ne perceptia pastorala a sexului frumos prin apelativul „caprelor”. Ceva absolut banal cu variatiunea ca de data asta era nervos pe el. Gresise niste calcule. Suna a pozna de elev nabadaios dar era vorba de nimeni altul decat magister Rus, mai mult sau mai putin profesor, poate chiar fara voia lui, cineast insa in mod deliberat.

#Asta gresea in mod frecvent calculul la medii sau la insumarea punctajului la teze sau extemporale ceea ce pentru unul care se pretinde profesor de economie e o chestie si aici nu ma refer la greseli intentionate ca avea stimatul domn Vasile si asemenea obiceiuri care nu aveau absolut nici o legatura cu zestrea genetica austera si nici cu semnul minus, ci mai degraba cu plus si cu anumite stimulente in natura si nu numai. De data asta omul o facuse lata: daduse la teza o problema al carei enunt continea date gresite el insusi constatand ca pasii de rezolvare recomandati de culegere precum si raspunsul nu prea treceau testul aritmeticii elementare. Evident ca treaba asta o constatase dupa ce corectase tezele si observase ca nimeni nu reusise sa obtina raspunsul corect pentru ca el nu exista. Acum trebuia sa scoata problema din ecuatie si sa redistribuie punctele aferente catre subiectele valide ramase in lucrarile elevilor.

Imi amintesc ca in semestrul 1 un coleg de-al meu de asta asa ca dom’ profesor -mai din popor, mai din topor, cu gesturi similare lui Joachim Löw- era chiar mai varza decat mine. Nu era in stare sa deriveze o functie daramite sa faca o integrala sau sa-i calculeze limitele. Ce sa mai zic de calcul de optimizare si teorema lui Lagrange. A venit intr-o dimineata pe la inceputul semestrului 2 cu o plasa plina cu de-ale porcului si de-ale gurii si s-a intors de la secretariat fara ea. Plasa aia am vazut-o dupa cursuri in mana lui Vasile in statia de autobuz cand ma duceam acasa. Bai nu va zic ca au trecut poate 2 maxim 3 saptamani si omul a inceput sa primeasca note de la 9 in sus pentru ca altii spuneau o propozitie si aveau un lapsus iar el isi amintea ca trebuie sa puna punct. Acum eu n-am nici o treaba cu doamna care a ajuns procuror european. Nici simpatie nici aversiune. Dar cred ca nici acesti indivizi cu subtilitatea.

Vasile Rus fusese racolat in a 2-a jumatate a anilor ’60 imediat dupa incorporare si inceperea stagiului militar de membri ai structurilor Securitatii, serviciile secrete ale regimului comunist avand nevoie de cat mai multe perechi de urechi in cadrul trupelor de graniceri unde nea’ Vasile facea armata. Securistii banuiau ca in randurile trupelor de frontiera existau si persoane pe care poate o farama de umanitate ii indemna sa nu infiga cangea sau harponul in romanii care incercau sa treaca Dunarea innot, in Iugoslavia, unul dintre satelitii URSS-ului cu un regim mult mai permisiv fata de azilanti si calatoriile in tarile occidentale. Nea’ Vasile era ala care avea grija sa raporteze daca soldatii reuseau sau nu sa stopeze dusmanii regimului sa ajunga pe malul celalalt al Dunarii. Adevarul nu trebuia sa ajunga acolo viu. Ca sa intelegi la ce ma refer uitati-va la filmul „Das Leben der Anderen”. Nu trebuie ratat.

Potrivit unor surse colaboratorul Rus a fost eliberat din functie dupa ce in cursul anilor 70-80 obisnuia in cadrul unor seri „culturale” sa discute impreuna cu Vladimir Nasca (care dadea si el cu pitpalacul la ochiul si timpanul) prin crasmele din Targu Mures secrete de serviciu. Ritualurile bahice ale celor doi asociate cu logoreea au distrus acoperirea altor ofiteri fapt pentru care Centrala a hotarit sa-i destituie. Bineinteles ca profesiile de acoperire si contactele pe care si le-au facut in perioada respectiva au ramas. La fel si misecuvinismul si convingerea ca sunt imuni si intangibili in fata autoritatii si raspunderii pentru propriile fapte. Imaginati-va ca in 2004 salariul mediu in Romania era 5.986.386 lei. (in Ron aproape 600 de lei). Nenea asta castiga 20 de milioane (adica 2000 RON) si stiu asta pentru ca era fudul si ii placea sa intre la clasa cu teancul in mana si il flutura in ziua de salar. Ca trebuie sa ii respectam drepturile fundamentale ca asa ne cere Constitutia si Carta drepturilor omului e una. Dar sa il consideri om nu stiu daca poti atata timp cat ai cu adevarat ratiune. Tot ce a dat mai rau comunismul si grefele de democratie aplicate pe mutantul ars al regimului ceausist s-a metamorfozat intr-o persoana care castiga mai mult decat triplul unui salariu mediu pe economie (si asta doar de pe catedra de la Colegiul National „Unirea”) dar nu era in stare sau nu avea bunul simt sa verifice macar cu o zi inainte daca problemele ce urma sa le dea la teza sunt corecte, nu era in stare sa adune cateva cifre si sa faca o medie, nu era capabil sa priveasca elevele ca pe niste femei sau domnisoare ci ca pe un septel si nu era in stare sa refuze o plasa sau alte plicuri decat cele de salar. Asta s-a intamplat pentru ca la Colegiul National „Unirea” si-au dat din pacate de multe ori intalnirea prostia, incultura, coruptia, incompetenta si de ce nu si ticalosia si lipsa de caracter intr-un stat in care de multe ori si in ziua de azi relatiile inca bat meritul: Romania.

VA URMA

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

În curtea școlii (III)

img-112

Slab cu cei puternici. Puternic cu cei slabi.

Prin clasa a 10-a in semestrul 2 eram invoit pentru 2-3 ore fiindca aveam deplasare la faza nationala cu lotul olimpic de istorie. Intervenise Marioara Lata sa fim lasati sa studiem in timpul cursurilor in biroul doamnei Penzes, director adjunct al Colegiului National „Unirea” la ora respectiva. Nici nu ma asezasem bine impreuna cu 2 colege ca intra o duduie cu mutra de Carmen Dan pe care ulterior am aflat ca o chema Aurora Stanescu. Pe un ton arogant si imperativ ne-a spus ca nu o intereseaza pentru ce ne pregatim si ca trebuie sa parasim biroul, ea avand la randul ei elevi la sesiunea de comunicari stiintifice. M-a frapat atitudinea pasiva a doamnei Penzes care asistand la punerea in aplicare a directivei nu a spus absolut nimic.

Am reusit sa inteleg la un deceniu si jumatate ca organigrama in institutiile de invatamant pre-universitar din Romania are un rol mai mult formal, procesul decizional desfasurandu-se pe sistem „Master of Puppets”. Maria Penzes, una din putinele figuri cu obraz fin si care indeplinea standardul meritocratiei care s-au perindat pe la conducerea institutiei, era intr-adevar director si avea putere, dar nu avea autoritate. Pentru asta am memorat fara sa vreau citatul definitoriu, iconic chiar pentru dascalul roman parvenit, prin care Maria Chinezu, fiica lui Ion Chinezu, o caracteriza pe doamna Stanescu cand ma medita in clasa a 12-a: „E fata buna Aurora mai Razvane, dar stiu eu cum o ajuns acolo.”

Fiica unui intelectual transilvanean nascut in Austro-Ungaria, Maria Chinezu apartinea unei generatii de profesori formati in perioada interbelica cand toti cei care predau se identificau cu meseria care era in perioada de apogeu. Imi amintesc cu cat entuziasm imi povestea doamna profesoara cum isi dusese prima clasa careia ii fusese diriginta in satul-embrion al romanului lui Rebreanu unde a cunoscut-o pe Florica in carne si oase. Ca termen de comparatie admirati-o pe Aurora in interviul de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?v=mJMxUtyqnQo

Aurora are cuvintele la ea in sensul ca la ea pe foaie si si le gaseste usor dar doar in dictionar pentru ca atunci cand trebuie sa vorbeasca liber sau chiar sa isi recite „poezia” interviul fiind clar unul regizat nu poate iesi de sub jugul apasator al limbajului de lemn. Atitudinea misecuvinista de vataf subzista inca de cand era doar o sefa de catedra sau nici macar atat. Un functionar public sau un angajat al unei institutii de stat care isi permite sa te scoata dintr-un birou care nici macar nu e al ei, ba mai mult decat atat de fata cu ocupantul biroului care mai si conduce institutia respectiva, face chestia asta pentru ca stie ca parghiile sunt mult mai sus decat cei care in mod oficial o conduc.

Genul asta de gestionare a incimentat un sistem in care minciuna si slugarnicia au devenit second nature, la fel si ascunderea adevarurilor neconvenabile. Valorile astfel incetatenite au atras intr-un efect de avalansa si mai mult personal didactic nu prea avantajat de loteria genetica care a facut din fardarea realitatii si cosmetizarea adevarului un modus vivendi. Oameni care n-au cautat vocatia ci sinecura. Oameni care n-au fost preocupati sa invete si sa se specializeze ci sa faca comert, sa se acopere unii pe altii, sa-si ascunda incompetenta, lipsa de caracter, neadevarurile si titlurile false pe care si-au cladit carierele cu ajutorul unui experiment foarte reusit de marketing.

Va urma

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

În curtea școlii (II)

img-114

Cine lipseste? Ionut. De ce? Pentru ca e mort.

Acum vreo luna si ceva ma intalneam cu o amica de-a mea din Bratislava la o bere. Am cunoscut-o acum cativa ani la o scoala de vara in Spania si m-a frapat de la inceput multitudinea de similitudini dintre poporul meu si al ei chit ca nu sunt tocmai din aceeasi ginta. Numitorul comun pare sa fie apartenenta de aproape 5 decade la blocul comunist. Pare o flatulenta raportandu-ne la secole intregi in care s-au cristalizat valori si principii sanatoase pe care alte societati le cultiva, dar poate ca e mai usor sa iti insusesti o filozofie de viata naspa decat una sanatoasa sau e mai greu sa dezveti decat sa inveti. Ar trebui sa ne punem totusi intrebarea daca inainte de Cortina de Fier s-a gandit secole la rand corect pe plaiurile mioritice, cum de nici 50 de ani de brain-washing au reusit sa lase urme atat de adanci. O fi doar o coincidenta ca toti din Europa de Est manifesta lipsa de altruism civic, inteleg destul de prost notiunea de patriotism si o dau in xenofobie, sunt punctuali in cel mai bun caz daca isi impun chestia asta nu pentru ca vine din ei, au invatamant de cacat? O fi fost exact jumatatea estica a Europei plina de popoare de aluat prost?

Cat am stat cu fata la taclale o ora doua am constatat ca desi ne exprimam destul de fluent in limba neutra pe care o foloseam, ca nici eu nu stiu slovaca, nici ea romana, au existat momente cand pentru ca discutia atingea teme unde vocabularul ne era cam „rarefiat” trebuia sa cam stam cu telefoanele pe masa desi nici unul din noi nu aveam obiceiul asta. De bine de rau atat eu cat si tipa asta am mai stat prin strainataturi si am folosit limba engleza si tot au fost momente cand am schiopatat serios, colocvial vorbind. Am aflat atunci ceea ce stiam de mult, dar refuzam sa accept: un neajuns inerent al oricarui sistem de invatamant e faptul ca nu poate suplini ci doar simula si compensa experienta profesionala. Scoala e practic o simulare pentru ce urmeaza sa faci tu in viata profesionala.

Legea 1/2011 si restul actelor normative care reglementeaza sau aduc amendamente la functionarea invatamantului romanesc nu reprezinta altceva decat un copy-paste caragialescian al legislatiei care a precedat-o pe cea actualmente in vigoare dupa dar din pacate si dinainte de ’89 pe sistem sa se revizuiasca primim dar sa nu se schimbe nimic. Legiuitorul roman ca mai intotdeauna a dat dovada de creativitate devenind artizanul unui paradox legislativ: legea este pe cat de riguroasa pe atat de lejera cand vine vorba de reglementarea mobilitatii cadrelor didactice. Mai pe romaneste cum intra oamenii in sistemul de invatamant si daca au intrat deja cand si cum se pot muta de la o scoala la alta.

De exemplu daca un prof de la o scoala da coltu’, isi da demisia (rareori se intampla), procreaza, se pensioneaza sau se imbolnaveste si trebuia sa lipseasca pe termen ceva mai lung, unitatea scolara in colaborare cu inspectoratul poate declara in urma consultarilor postul respectiv rezervat sau vacant urmand sa demareze procedura pentru ocuparea functiei respective. Legea e foarte difuza la acest capitol si plaseaza decizia in sarcina unitatii scolare sau a inspectoratului, ambele entitati avand libertatea de a opta pentru transferarea/detasarea unor cadre didactice aflate in sistemul de invatamant dar la alte scoli sau un fel de „angajare din sursa externa” in sensul ca organizeaza un concurs alcatuit din proba teoretica si practica pentru ocuparea postului cu pricina. Asa se face ca undeva inainte de 1998 Marioara Lata a fost transferata de la un colegiu tehnic (titulatura la ora respectiva fiind „liceu industrial”) direct la Colegiul National „Unirea” una dintre cele mai bune institutii de invatamant pre-universitar din judetul Mures in timp ce in cazul Mariei Comsa sotie de director la o companie de distributie a gazului a fost angajata ca debutanta undeva prin 2004, la numai un an dupa reusind sa se titularizeze pe catedra respectiva.

Reglementarile au fost nu intamplator concepute pentru ca in functie de context sa se mearga fie pe mana unor persoane experimentate si deja rodate in detrimentul celor noi fara prea multe „jocuri” in picioare sau vice-versa sa se dea sansa unor persoane mai tinere si mai proaspete sa aduca un plus de determinare si diversitate fata de cei rutinati si ancorati in traditii din generatiile mai vechi. In realitate cadrul legislativ nu incurajeaza improspatarea bazinului de selectie ci nu face altceva decat sa permita ca, sub pretextul unei experiente superioare sau dupa caz al elementului etatii, unele persoane sa ajunga la institutii de invatamant cu staif fiind protejate de o competitie autentica. Experienta lui Marioara Lata nu era altceva decat plafonare din cauze genetice, iar „tineretea” lui Maria Comsa un statut ce casnica care s-a trezit pe la vreo 30 de ani ca „vrea sa aiba si ea o ocupatie”. Asa a prins contur in invatamantul din Romania forma fara fond in care unii elevi nu erau trecuti absenti desi de la catedra sau din banci se vedea cum beau pe o banca de pe bulevard in timp ce unii erau pusi absenti pana in momentul care unitatea scolara primea certificatul de deces.

Va urma

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

În curtea școlii (I)

evaluari nationale - DUCA MIHAEL ADRIAN

Toamna numărăm bobocii, vara dobitocii

Îmi amintesc cum undeva pe la jumătatea lui iulie 2006 am intrat în liceu pentru ultima oară să îmi ridic diploma de bac, patalama de căpătâi pentru plecarea în aventura viageră. La „eliberări acte” era Mirela împreună cu o slinoasă al cărei nume l-am uitat de mult și nu fac nici în ziua de astăzi eforturi pentru a mi-l aminti. Tot ce stiu e că prin contactul tactil cu docomentul pentru care asudasem un an de zile și părinții mei plătisera ore în privat duduia risca să-l greseze prematur. Scârbos? Da! Dar stai să vezi ce urmează…

Era o cutumă ca elevii de serviciu să îi ducă surorii slinoasei în fiecare lună „banii de pensie” pe care slinoasa îi ținea în birou la secretariatul liceului, fapt care îmi dădea de gândit până și pe vremea aia. Nu încape vorbă că banii nu erai legați cu elastic nici nu ni dădea grasa în ciorapi sau pungi ci legați foarte oficial cu bandă de 8 mm din polipropilenă. Acum de ce grasa primise procură să ridice banii în numele lui soră-sa atâta timp cât am văzut cu ochii mei că se deplasa cu ușurință și nici nu părea prea suferindă, știe dreq. Eu bănuiesc că erau bani din șperțuieli dar na…it’s just a hunch.

Mirela era din păcate un element cât se poate de tipic pentru învățământul pre-universitar din România, fără ca asta să însemne că nu existau și destule excepții. Ajunsese laborantă folosindu-si cavitățile ceva mai elastice și mai lipsite de țesut decât cutia craniană (exact ca și doamna director și sefa catedrei de limba română de la ora respectivă etc.). Nu că acolo ar fi fost prea mult țesut, dar nu prea exista o cale de intrare.

Când eram prin clasa a 10-a era anul de grație 2003-2004 și îmi făceam veacul pe la Gabi care locuia lângă Unic, vis-a-vis de Școala Generală Nr. 7. Acolo socializam cu prieteni din copilărie și persoane din anturajul acestei studente năbădăioase la Medicină în cadrul unor seri „culturale”. Într-una din nopți în toiul chefului am ieșit cu un prieten să micționăm în scară că afară era prea frig și înăuntru era prea cald (ocupat) și dat fiind faptul că senzorii fotocelulă erau pe atunci o raritate am distins între etaje 2 siluete care făceau ce făceau și ardeau caloria fără a fi sesizat prezența noastră. Ăsta al meu m-a bătut pe umăr și îmi făcea semn cu degetul la gură și când am văzut că dă să apese butonul am început să râd și i-am luat-o eu înainte. Când s-a aprins lumina…fir-ai să fiu…Mirela care între timp se ridicase jenată în picioare și Virgil – gardianul liceului. Ne-am strecurat pe lângă ei și am furnizat îngrășăminte unor plante aflate în jardinierele de la parter. Am râs după aia cu ăsta de ne-am câcat pe noi.

Dar înapoi in viitor…după bac. Pe drumul către biroul de unde mi-am ridicat diploma am văzut o ușă întredeschisă unde niște tineri ceva mai în vârstă decât mine dădeau un examen „supravegheați” de o persoană care era cu spatele la ei și se uita pe fereastră. N-am putut să nu sesisez maniera colectivă în care erau rezolvate subiectele și pasate ciornele. Curiozitatea adolescentină m-a împins să o întreb pe Mirela ce examen dau ăia acolo la care asta îmi răspunde: „E un examen pentru profesori, dar nu înțeleg de ce te interesează. Mai bine îți băteai capul să îți faci o poză cu o cămașă care era mai puțin verde. Arăți de parcă ești din naționala Braziliei.” Adevărul e că nu mă interesa examenul în sine (care putea fi ori proba scrisă a concursului de ocupare a unui post declarat vacant/rezervat etc. ori a examenului de definitivat ori a ăluia de titularizare) ci faptul că cel care trebuia să prevină frauda se uita pe fereastră iar candidații (care se pretindeau ei înșiși formatori) copiau pe rupte. Au trecut de atunci mai bine de 13 ani și rolurile s-au schimbat. Ăia (unii din ei) care erau atunci la catedră sunt acum în pensie, care erau în bănci sunt la catedră, iar locul lor în bănci a fost luat de alții care atunci abia veniseră pe lume și învață acum să facă acelasi lucru. Rata de promovabilitate la bac a ajuns undeva pe la 67% (cifră cosmetizată bineînțeles) și e cea mai mică din ultimii 5 ani. De ce? Poate pentru că Mirela n-a observat că a mea cămașă (care era de fapt o bluză) era într-adevăr de un verde strident, dar se asorta cu hârtia diplomei.

Va urma

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Complici nevinovati

Screenshot 2019-05-21 at 14.13.41

Perceptia puterii

Adevarata putere a puterii consta in perceptia ei. Nici un sistem totalitar sau pseudo-democratic care nu poate ajunge in mod firesc la un echilibru si necesita ocazional sau permanent infuzii de putere nu a detinut din perspectiva numerica mai multe forte de ordine decat cetateni in a caror constiinta domneste teroarea.

Plase de siguranta

Dorin Florea era prefect de Mures in anii 90. Condamnat fiind de maica-mea dupa ce Curtea de Conturi il prinsese cu niste matrapazlacuri si-a donat tot patrimoniul pentru ca averea sa nu-i fie confiscata dat fiind faptul ca raspundea personal pentru un prejudiciu adus judetului Mures. Din aroganta, prostie, grobianism sau poate cate un pic din fiecare a inceput sa arunce cu pari si pietre in agentii de politie si procurorul sositi la domiciliul acestuia pentru a pune in aplicare procedura de perchezitie. De luat oricum nu mai aveau ce sa-i confiste pentru ca omul primise pontul in timp util de la cei de la executari silite. Daca nu-i parvenea informatia statul ar fi putut prin scoaterea bunurilor la licitatie sa recupereze prejudiciul. Daca respectivii agenti ultragiati ar fi sesizat comiterea respectivei infractiuni probabil dosarul ar fi ajuns pe masa unui procuror care daca nu ceda presiunilor ar fi intocmit rechizitoriu si acesta ar fi intrat pe rol. Odata inceput litigiul inculpatul Dorin Florea ar fi avut posibilitatea de a contesta decizia instantei pana ar fi ajuns la instanta suprema unde toti magistratii erau si sunt numiti politic unde achitarea sa ar fi fost o certitudine. Asta in cazul in care la instantele inferioare ar fi primit o solutie nefavorabila. Dorin Florea a scapat basma curata si nu numai ca nu a platit pentru faptele lui ci si-a continuat ascensiunea politica ajungand unul daca nu chiar cel mai longeviv primar din Romania.

Toti infractorii din politica au plase de siguranta. Sistemul se bazeaza pe un grup de persoane a caror decizie poate fi controlata sau cel putin influentata prin teama. La randul lor cei care pot genera aceasta teama sunt controlati de altii tot prin teama aflati la un nivel ierarhic superior. Exemplu: in momentul in care procurorul Alexandru Lele a emis mandat de arestare pentru fiul prefectului de Bihor Adrian Tarau (care conducea un grup infractional organizat care introducea in tara benzina din Slovacia in acte carburantul figurand insa ca si kerosen evitand in acest fel plata accizelor) Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie – Secţia de Anticorupţie, Urmărire Penală şi Criminalistică l-a trimis pe Cristian Panait care activa in cadrul Biroului de Anchete Speciale pentru a-l investiga pe Lele. In momentul in care Panait, procuror ca si Lele si-a dat seama ca acesta din urma actionase cu buna credinta si in temeiul legii a dat nu urmaririi penale. La scurt timp decanul Facultatii de Drept unde preda Panait a dispus eliberarea sa din functie iar sefii lui Panait au infirmat odronanta acestuia de scoatere de sub urmarire penala a lui Alexandru Lele. Pentru a justifica incredintarea cazului altui procuror superiorii lui Panait din cadrul Parchetului General au contactat Clinica de Psihiatrie a Spitalului Militar pentru a-i face acestuia o programare si au inceput sa intocmeasca rapoarte in care sustineau ca subalternul lor incepuse brusc sa delireze in timpul serviciului. Cazul Panait e un exemplu tipic in care primele 2 plase de siguranta au cedat, procurorii facandu-si meseria corect arestand, respectiv constatand conformitatea cu legea a arestarii unui infractor, moment in care a 3-a plasa de siguranta l-a desfiintat profesional si l-a hartuit, Panait ajungand in doar cateva zile dintr-un tanar de 29 de ani cu un viitor promitator o epava, ulterior chiar sinucigandu-se.

E de ajuns ca o serie de elemente din acest lant al slabicunilor sa cedeze pentru a asista la o implozie a intregului sistem. E de ajuns ca cei care de la nivelul imediat urmator decision maker-ilor sa constientizeze ca oricat de complexa ar fi o organigrama exista intotdeauna un supervisor care nu are un supervisor. Cei a caror obedienta nu mai poate fi garantata prin propagarea temerii, santaj si amenintari vor incepe sa nu mai actioneze la ordin ci bazandu-se pe propria constiinta.

Statul – un autoturism

Orice stat e asemenea unui mecanism. Ca un autovehicul daca vrei sa-l vezi asa. Fiecare cetatean a contribuit mai mult sau mai putin la faurirea lui. Unul a proiectat, altul a turnat sasiul, celalalt a fabricat rotile. A mai venit celalalt si a montat parbrizul si tot asa. Si cum o masina nu poate avea mai multe volane, nici un stat nu poate avea concomitent mai multe conduceri. Masina noastra imediat dupa 89 era chiar foarte faina chiar daca asta a insemnat multi ani de foamete, curent taiat, apa calda 2 ore pe zi si alte tampenii pe care carmaciul nostru iubit le-a decis pentru plata datoriei externe. Ticalos si analfabet soferul nostru a avut totusi niste calitati si anume ca era patriot, credea cu adevarat in doctrina pe care o reprezenta (chiar daca era utopica) si era un om care pe plan extern avea coloana vertebrala.

In zorii democratiei Romania nu avea sofer. Lumea era inca bulversata, neincrezatoare, politic vorbind de naivitatea unui copil. S-au bagat la volan salvatorii patriei care de fapt erau smecherii din dreapta soferului care ii scosesera cheia din contact. Copiloti care nu au facut altceva decat sa continue la volan drumul pe care pana atunci il urmarisera doar pe harta: catre Moscova.

A inceput sa le vina idei despre cum sa valorifice masina ca si asa nu era a lor ei doar conducand-o. Sa o vanda cu totul nu prea puteau ca batea la ochi. Atunci le-a venit ideea sa vanda prima data piesele celei mai bune unor cumparatori straini la pret de second. Strainii au dat piesele noi mai departe la pretul corect si au mai lasat un ciubuc si soferilor nostri. Dar mai era mult de vandut.

Si cum soferii nostri erau oameni muncitori si creativi s-au gandit ca din banii pusi deoparte din ultima tranzactie sa isi deschida un atelier si un magazin cu piese de schimb. Si iac-asa le-a mai venit o idee.

Au dat-o atunci prin toate gropile si au busit-o cat au putut ca sa ceara celor de pe bancheta din spate bani de piese de schimb. Si normal ca piesele de schimb le-au luat de la magazinul lor dar au vandut second-uri la pret de piese noi, iar reparatiile tot la atelierul lor s-au facut la preturi cel putin cvadruple.

Au introdus mai apoi si bilet si au intrat oamenii si pe piata transportului in comun. Doar ca ai lor plateau un sfert sau chiar nimic si restul pretul intreg si atunci a inceput tot mai multa lume sa coboare. Sau dupa caz sa nu mai urce.

Cand s-a paradit tapiteria si-au dat si ei seama ca persoane nu mai pot transporta si au trecut la transport marfa, ca deja aveau filiale in toata tara. Dupa atata munca si castig aferent au putut dragii de soferi sa isi dezvolte afacerea cu piese de schimb. Si carau cu masina facuta de noi piesele de schimb prin toata tara pe unde aveau magazine dar faza e ca la suta de kilometri parcursi nu poti sa negociezi cu un motor consumul. Dar poti plafona preturile la curent, carburant  cu dedicatie pentru consumatori industriali, restul negociindu-se cu fraierii.

Dupa o vreme lumea a inceput sa isi dea seama ca soferii erau cam aceiasi si atunci au inceput sa isi mai lase par lung, barba, au schimbat camasa dar n-a mai tinut. Mai demult era stapan pe creierele populatiei cine detinea licenta de transmisie si asta necesita bani foarte multi si acces la cercuri inalte. Acum societatea civila se auto-influenteaza si echilibreaza, fiecare avand in buzunar un mic televizor si sansa de a deveni la un nivel mai mic sau mai mare formator de opinie, in functie de discurs, persuasiune si argumentele pe care le aduce.

Masina inca mai merge desi soferii trag de volan in toate partile in timp ce in dreapta si in spate mai sunt altii care incearca sa isi faca loc pe scaunul din fata sau daca nu cel putin sa apese ambreiajul sau sa ii stinga luminile.

Ma intreb ce legatura mai are masina asta cu cea care a pornit la drum in ’90? Forma e aceeasi dar bateria e straina, parbrizul la fel. Carburantul e adus din Ungaria sau Austria. Cauciucurile sunt si alea de import. Si motorul e adus din Franta.

Cetateanul – eterna opozitie?

Poate cineva sa nege ca sinecura sofatului in acest context nu este opera noastra? Noi am facut masina, altii au condus-o au dezmembrat-o ca s-o vinda, au stricat-o ca s-o repare la preturi exagerate pe banii nostri in atelierele lor si mai apoi ne-au aruncat din ea pe motiv ca am vorbit prea tare si l-am deranjat pe sofer sau ca i-am cerut prea des sa opreasca ca ne era rau.

E cetateanul muncitor si de bun simt vinovat pentru ca nu s-a putut impotrivi obligatiei legale de a plati darile catre stat? E abstinentul electoral partas pentru ca a refuzat sa gireze increderea unor formatiuni care se deosebesc intre ele doar prin sigla si o platforma care nu trece de nivelul declarativ?

Acum ca ramai in masina sau sari din ea si astepti alta, ori o iei pe jos e treaba ta. Esti si asa o eterna opozitie si lozincile din jargonul sexului oral sau campul lexical al maladiilor de Ev Mediu nu au nici un efect. Cea mai buna felatie e aia fiscala si electorala. Nu uita asadar sa treci pe la sectia de vot sa pui stampila. Esti oricum complice nevinovat.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Tatăl, fiul și ocaua mică

52D9280B-F519-48CD-9074-A6695614FA16

În capela de adorație euharistică perpetuă Neluțu își calcă de vreo jumate de oră bună peste mândrie și reușește să păstreze un unghi mai mic de 90 de grade între tibia paralelă și tangentă la sol și femurul ambelor sale membre inferioare în timp ce cu membrul superior drept bagă cruci la greu.

Doi enoriași evlavioși de-a stânga și de-a dreapta sa îl asistă cu multă pioșenie. Unul dintre ei îi face frecție cu Ben Gay la biceps și triceps că după o vacanță așa de lungă dom’ profesor și-a cam ieșit din formă când vine vorba de crucit și l-a lovit febra musculară. Celălalt îi insemnează cu câte un x fiecare iterație a cuviosului gest într-un raport dublat de vocea asudată a lui Neluțu:

Șasesuteșaizecișișase, șasesuteșaizecișișapte, șasesuteșaizecișiopt…..Iehova, eu nu mai pot…..

-Bagă acolo păcătosule, bagă, bagă că mai ai până la 1000, păcatele mamii tale! Îi răspunde o voce dintr-un difuzor.

În fața ambitiosului pastor zace crucificat un melanj între Messia și Maria, o entitate cu barbă care reușește să fie și Mântuitor și Fecioară în același timp, care pedepsește dar rămâne fără de păcat și se auto-reproduce păstrandu-și virginitatea. Adevărul și o logică elementară ar revela că așa ceva e imposibil, cu excepția cazului în care ești cazat la Bălăceanca, Socola sau Spitalul 9. În tot acest timp în surdină se aude un refren, nu demult câștigător la Eurovision…”Once I’m transformed….once I’m reborn”…

Băietii sunt hotărâți să dea iarăși lovitura în competiție și de asta au pus la cale o schismă perversă, dar ca să li se omologheze bisericuța trebuie să bage 1000 de cruci căci așa le-a spus un patriarh cu care s-au întâlnit în parc.

În proto-tinerețea mea eram și eu chiar mai verde decât sunt acum și am dat într-un oraș de aici sau de aiurea de Neluțu chipurile om religios și muzician profesionist. Povestea e mai complicată pentru că la dragul de Nelu am ajuns prin Moș cu Barbă de la Basme și Povestiri aka Biblioteca. Moș Ene era bun pentru postul respectiv pentru că le avea cu vrăjeala, mai pe românește vindea povești, că de ore de chitară nu prea putea fi vorba. Dacă îl puneai să cânte ceva….un studiu, exercițiu, mișcare dintr-un concert sau anything, media de gherle/măsură era de 2-3. Una doua scartz….treia scartz….patra scartz….scuze nu sunt încălzit….pardon….n-am mai repetat piesa asta de vreo 30 de ani….

Ăștia 2 pulangii Nelu și cu Moș Ene erau în orașul de aici sau de aiurea în care am crescut eu lideri de piață în nișa orelor private de chitară, nu pentru că urbea cu pricina nu avea profesori talentați sau că nu ar fi fost o localitate competitivă, dar pur și simplu ceilalți profesori de specialitate aleseseră să predea într-un regim mai lipsit de riscuri și mai franc, însă mai necomercial pentru ei înșiși. E mai safe să primeșți o remunerație mică dar stabilă de la stat pentru activitatea de la catedră, decât știu eu cât de mult de la un părinte într-o lună și apoi nimic ba să ti se mai bată și obrazul pentru eșecul știu eu cărui elev pe care l-ai “ajutat” să își seteze obiective nerealiste în respectiva unitate de timp. Cu alte cuvinte profii adevărați și corecți lucrau fie cu persoane care aveau deja un background muzical consistent sau cu cei care erau la liceu de specialitate și oricum nu îi plăteau părințîi direct pe profi pentru că îi plătea statul sau le comunicau doritorilor de ore în privat că până ajungi să stăpânești instrumentul cât de cât, durează vreo 5-6 ani ca să știe oamenii despre ce investiție e vorba. Nelu și cu Moș Ene știau chestia asta mai bine ca oricine dar omiteau să o spună promițând marea cu sarea și de asta aveau ei atâția clienți. “Într-un an îi intreci pe Holograf….în 2 ani îi întreci pe Iris” Buhahhaaha….mormântu mă-tii de escroc…..

Iris și Holograf nu sunt muzicieni, după părerea mea. Sunt niște cântăreți de restaurant cu multă experiență. În 2 ani nu ai cum să îi „întreci” dar în vreo 4-5 sigur, însă chiar și atunci experiența pe care o au oamenii ăia și aici e vorba de mii de concerte o să facă piesele de 3 lei pe care le cântă să sune mult mai bine decât știu eu ce lucrări pretențioase pe care ăștia 2 dobitoci se ambitionau să demonstreze că le pot cânta “și începătorii”. Le pot cânta și începătorii….dar tu nu auzi cum sună? Auzi mă Nelule…eu cred că tu ai urechi de tablă….și mâna butuc….și unde să mai pun că respectivii cântăreți au intrat în istorie ceea ce mă îndoiesc că tu vei realiza vreodată…..defapt….Moș Ene cred că a intrat….one way or the other….ascultă numa ce mi-au povestit niște…oameni…

VA URMA

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 noiembrie 2018 în Emanatii cotidiene

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Un Colectiv retroactiv

2012-stage-starz-theatre-school-design-by-g-dw5gas-clipart

La vămile judecătii pare să nu lucreze nimeni sau poate în cel mai bun caz agenti daltonisti care binevoitori dar incapabili nu reusesc să oprească intrarea si încetătenirea în constiinta natională a unor persoane asociate cu anumite evenimente tragice. Persoane pe care, pentru cineva cu o perceptie acurată si sănătoasă scrie cu rosu “respins”.

De exemplu la inundatiile din 2010 au murit cel putin 23 de oameni. Săteni surprinsi de viitură în somn. Tragedia, chiar dacă mult mai mică decât cea de la Colectiv dpdv al pierderilor de vieti, nu si dpdv al pagubelor materiale sau extinderii, nu a părut să suscite interesul lui Adrian Despot, cantautor, interpret aparent mânat de filantropie si spirit civic în demersurile sale.

Acum 23 nu stiu dacă înseamnă neapărat mai putin decât 64 sau 65 întrucât o viată de om e nepretuită, dar mă întreb de ce nu a mers atunci măria sa Despot la Ministerul Mediului să protesteze că nu s-au efectuat lucrări de îndiguire în zonele cu risc de calamitate că doar erau fonduri europene căcălău. Probabil albumele dânsului nu sunt etanse, ci doar ignifuge…

În rest, de câstigătorii Cătălin Josan si Andrei Gălut care au câstigat Megastar si au intrat la scurt timp după concurs, mediatic vorbind, în pământ în timp ce Kamelia Hora si Ioana Sihota si multi altii au avut un parcurs ulterior mult mai bun, având si piese în topurile din străinătate sau de Adrian Mocan descalificat după semifinale pe motiv că ar fi încălcat regula “fără profesionisti” când el anuntase încă de la înscriere că are discografie dar cu muzică bisericească ori Cosmin Sitoiu care s-a retras după semifinale pentru că îl lua cu pancreasul când vedea cât de echidistanti sunt Despot si Iantu, numai de bine.

întreb dacă un om de genul ăsta care descalifică pastori penticostali pe motiv că nu e cinstit ca unul cu experientă să concureze cu amatori dar se prinde că e profesionist doar după semifinale când vede că respectivul concurent are cel mai mare punctaj la televot însă în acelasi timp îl declară câstigator pe un absolvent de Conservator, mai poate fi considerat voce a străzii sau reper al echitătii.

Bag seama că 23 de săteni care au transpirat la muncile câmpului pentru ca altii să aibă confortul unei pâini mai ieftine ca cea de import nu au fost atât de importanti pentru domnul Despot. Eu sincer cred că nici cei 64 de la Colectiv si familiile lor indoliate. Doar că s-a întâmplat să se asorteze cu albumul si interesele lui.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 octombrie 2018 în Emanatii cotidiene

 

Etichete: , , , , , ,

Umbra digitala (VI)

Cu scopul de a proteja viata privata Uniunea Europeana adopta la 5 septembrie 2001 o rezolutie istorica impotriva SUA. Super-puterea de peste ocean risca sanctiuni in cazul in care nu renunta la interceptarea pe scara larga a apelurilor telefonice si a faxurilor. Este vizata in special si sistarea supravegherii corespondentei electronice. E cunoscut ca dupa al 2-lea Razboi Mondial Europa este supravegheata in cadrul programului „Echelon” atat de catre serviciile secrete ale statelor membre in alianta nord-atlantica cat si de catre NSA. La nici o saptamana dupa adoptarea rezolutiei atentatele teroriste care bantuie America reusesc sa omoare din fasa initiativa Uniunii Europene. O singura zi darama intreg spatiul de manevra pentru negocieri pe teme de securitate. In urma atentatelor presedintele George W. Bush semneaza „Patriot Act”. Legea “anti-tero” pune piatra de temelie pentru cel mai ambitios proiect de supraveghere a populatiei din istoria omenirii cu acordul Uniunii Europene.

Reprezentarea mentala a terorismului s-a rezumat la asocierea acestui fenomen cu persoane care prezinta caracteristici musulmane sau arabe. Acest gen de etichetare cuprindea tot ce avea prin supozitie legatura cu terorismul. Problematic la acest aspect este printre altele faptul ca aceasta descriere “all inclusive” a fost extinsa odata cu supravegherea intensificata dupa 11 septembrie incetul cu incetul si la alte segmente de populatie.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Umbra digitala (V)

Ajungand in tabara celor care sustin ca argumentul securitatii nationale nu ar trebui sa justifice sacrificarea drepturilor fundamentale nu ai cum sa nu il cunosti pe cripto specialistul Karsten Nohl. Berlinezul administreaza Security Research Labs, firma sa specializata pe protectia datelor online. Compania sa si-a castigat renumele mondial prin depistarea punctelor vulnerabile din retelele de telefonie mobila. Nohl insusi a spart PIN-urile catorva cartele SIM pentru a demonstra cat de facil este sa accesezi fara consimtamant date cu caracter personal. Experienta sa este de mare pret atunci cand vine vorba de imbunatatirea securitatii traficului de date. Ca si om de stiinta si cercetator acesta stie ca tehnologia de ultima ora poate fi folosita pentru a investiga cele mai intime aspecte ale vietii cuiva.

“Ca si membru al unei culturi care inca mai crede in sfera privata nu as dori sa admit ca oamenii au abandonat paradigma vietii personale, desi se pare ca asta e trendul in multe zone ale mapamondului, in special la generatiile mai tinere. Asta inseamna ca daca dorim sa prezervam sfera privata va trebui sa ne implicam in mod activ. Statele vor incerca bineinteles exact opusul. Cu timpul descoperi ca sub conceptul combaterii criminalitatii si a terorismului ne este inoculat ca trebuie sa cedam an de an un pic din viata privata pentru a ajuta statul. Prin aceste concesii ii ajutam de fapt pe cei care ne conduc, dar si pe Google, Facebook sau alte corporatii ramificate la nivel mondial care ne restrang din ce in ce mai mult spectrul de formare a unei opinii.”

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Umbra digitală (IV)

La numărul 516 de pe o stradă oarecare un cetăţean din New Orleans se uită la televizor. Ceea ce el urmăreşte nu este un canal oarecare ci înregistrările camerei din faţa casei. “Asta era azi dimineaţă. Un vecin era în faţa casei. Îl recunosc după figură. Da ştiu că astfel renunţăm la o parte din libertate. Însă în schimbul acestei concesii obţinem o siguranţă sporită. Cred că puse în balanţă aceste 2 elemente reuşesc să echilibreze talerele. Decisiv este însă să ajungem şi la niste rezultate.”

Când spunem securitate ne gândim întotdeauna la supraveghere. De ce facem întotdeauna această asociere aflăm de la un sociolog care e un trend-setter la nivel mondial în acest domeniu. Pe lângă catedra de la Universitatea Kingston din Ontario Canada, David Lyon deţine şi un laborator de cercetare care studiază de 20 de ani încoace efectele sociale pe care le are supravegherea.

“E vorba de echilibrul sau tensiunea dintre libertate şi sfera privată sau dintre siguranţă şi libertate. Discuţia poate începe din mai multe puncte. Mie însă mi se pare că ar trebui mai întâi să se răspundă la întrebările cu adevărat importante. Cuvântul siguranţă este în ziua de astăzi unul dintre cei mai importanţi termeni dar totodată şi unul dintre cei mai vagi. Ce este siguranţa şi cum ar putea fi definită ridică multe întrebări fără răspuns. Cu atât mai mult cu cât acest termen e asociat adeseori cu siguranţa naţională. Ce este siguranţa naţională şi a cui siguranţă naţională încercăm să o protejăm sau să o mentinem? Astea sunt întrebările şi sunt teribil de importante.”

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,