RSS

Arhive pe autori: crazy-b

Raspunsuri retorice (I)

318992_110120789147496_147693010_n

Screenshot 2020-02-20 at 10.54.27

Scena politicii romanesti a ultimelor luni ne-a oferit o fresca hidoasa si ireala pentru o democratie consolidata si un stat autentic european: un guvern minoritar si un parlament majoritar cu o opozitie care e la putere si o putere care e in opozitie cu investituri negociate pe sistem-talcioc na-ti-o tie da-mi-o mie.

Cvasi-deputatul Opriscan a confirmat ca paradigma lui mentala e una anti-sociala de la ordonanta 13 pana la recursul compensatoriu si pana la legile care au scazut termenul de prescriptie si au abrogat limitele speciale ale pedepselor aferente infractiunilor de care era acuzat Liviu Dragnea. Nu te poti numi altfel in momentul in care votezi legi care elibereaza criminalii si violatorii din puscarii doar ca sa il scapi de inchisoare pe un lider profund corupt.

Radacinile familiei Opriscan-Cojoc se trag de undeva din perioada finala a regimului comunist si tenebrele anilor 90 cand prin conductele subterane ale vidului legislativ comunistii reciclati in politicieni democrati sau dupa caz cotcari si bisnitari reciclati in antreprenori cu viziune au reusit sa dreneze economia Romaniei de seva acumuland in decurs de cativa ani averi imense.

Cu ajutorul acestui lift social au reusit personaje cu o zestre genetica cel putin austera care in cel mai bun caz intrau la facultate pe vremea lui Ceausescu cu 5 in toamna sau isi finalizau cu greu studiile medii sa ajunga in mai putin de jumatate de decada in inalta societate, cel putin din punctul de vedere al disponibilului cont. 

Favorizati de lipsa de discernamant electoral specifica alegatorilor oricarei democratii noi acesti superboieri s-au coagulat intr-o mafie transpartinica care a inceput sa priveasca infractiunea ca pe un drept – dreptul de a fura. Pionieri cand vine vorba de rasturnarea unor paradigme bine incetatenite hibrizii din politica romaneasca  au reusit sa intoarca mobilul ancestral al furtului cu susul in jos: hotul de „moda veche” fura ca isi acopere costurile vietii. Hotul modern insetat de bani si putere fura ca sa fure. Mai pe romaneste unii fura ca sa traiasca iar mioriticii nostri din Casa Poporului traiesc ca sa fure, intrucat ceea ce au acumulat ei depaseste in mod exponential strictul necesar, ba chiar cele necesare unui trai imbelsugat.

Dezvoltarea social media si a transferului de date prin fibra optica par un timid inceput al sfarsitului pentru cetatenii erijati in elita a societatii. Monopolul mediatic detinut de partidele care i-au propulsat in politica pe postul de cozi de topor ale adevaratilor decidenti vreme de mai bine de 20 de ani a inceput sa se subrezeasca. Faptul ca fiecare are acum in buzunar un mic post de televiziune a facilitat perceptia acurata a unei stari de fapt: caderea teoretica a comunismului a avut loc in ’89 insa cea efectiva inca nu. Restul ce s-a vazut la televizor pe cand posturile mafiotilor inca aveau credibilitate a fost gunoi pompat in creierele populatiei.

Daca doresc schimbare toti romanii trebuie sa gaseasca curajul si sa isi asume riscul de a vorbi despre problemele care ii afecteaza pe ei si comunitatea in care traiesc. Fosta nomenclatura securista bugetofaga detine inca in mare parte controlul asupra resurselor tarii si va continua sa anemieze dezvoltarea Romaniei pana in momentul in care istoria, legea, societatea civila sau biologia ii va matura de pe harta politica si a vietii publice.

VA URMA

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 februarie 2020 în Oameni care au schimbat Romania

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

În curtea școlii (V)

18664429_1396053247100095_3648001395537248058_nDoamna cu 3 nume si 2 cratime

In clasa a 12-a la festivitatea de absolvire Manoela 2.0 urca pe scena si dadea frau liber unei critici fervente la adresa celorlalte clase, in special cele de profil uman insa erau vizate intr-o anumita masura si cele reale. Mai pe scurt cam toate in afara de clasa ei. Avea ce avea cu autenticitatea notei maxime care in opinia dansei nu avea corespondent real sau nu putea fi echivalata 1:1 decat la clasele de mate-info. Ii statea in gat ca eleva din clasa unde era diriginta trebuia sa imparta titlul de sefa de promotie cu alte 2 eleve de la stiintele naturii respectiv stiinte sociale. Ca si cum ai zice ca nu e tot aia kilul de pepene cu kilul de mere. Unitar vorbind, nu ca si perceptie.

Manuiela era undeva intre neutru si antipatic pe scala aversiunii respectiv simpatiei pe care o manifestam la adresa elementelor dascalimii care imi predasera in anii de liceu. Avea o voce stridenta si pitigaiata si daca nu faceam otita o dadeam in nevroza la cat era de pisaloaga, dar era relativ ok. Am tolerat-o. Pana in ultima zi din ultimul an de liceu ca a urcat pe scena si a zis la microfon in fata unei sali cu o audienta de cateva sute de persoane ca elevii de la celelalte sectii ar fi de mana a 2-a. Bine ca atunci cand au contribuit la fondul scolii ca sa cumpere ea calculatoare pe care le foloseau cu precadere cei de la mate-info, atunci nu erau de conditie inferioara.

Prima data am avut de a face cu stimata coana cand era la prima versiune si ne cerea foarte agasata in timp ce repetam cu formatia pentru balul bobocilor sa cantam mai incet ca are ore in proximitatea salii festive. Mi-a picat dupa aia fisa ca din moment ce ceasul meu arata 18:00 ora cu pricina era de fapt un curs. Unul pe care il tinea bineinteles la negru. A venit apoi simularea de bac unde a inceput sa se ia de un coleg care ii povestea ca vrea sa plece dupa liceu in Spania. I-a raspuns plina de dispret ca cine merge acolo cu alt scop decat unul academic ar fi carne de tun. Am cunoscut de atunci multi romani care nu au emigrat neaparat ca sa studieze si au reusit bineinteles in functie de conjunctura economica chiar sa isi cumpere case in strainatate, asa ca respectiva elucubratie produsa fie din afect sau din teama ca bazinul de contribuabili se va subtia mult prea tare si sistemul va ceda, nu a prea trecut testul realitatii.

Spre deosebire de majoritatea faunei de la catedrele Colegiului National „Unirea” Manoela nu avea probleme de expertiza ci de mentalitate. Elevii medaliati la olimpiadele de informatica pe care ii pregatise nu lasau vreo urma de indoiala ca meserie stia dar o practica dupa un model nord-coreean. Cand eram in liceu se ducea pe la baluri si lua aiurea bautura de sub nasul elevilor fara sa fi existat indicii ca respectivii consumasera alcool in exces sau se ducea la DJ si ii interzicea sa ruleze dedicatii cu Pink Floyd – Another Brick in the Wall pe care de altfel o asculta si fiul ei cu mare placere sau cacaturi de genul asta. Am felicitat-o intr-unul din ani cand avusese nu stiu cate medalii de aur la olimpiada nationala de informatica si mi-a scris pe privat sa editez felicitarile pentru ca ar avea un continut nepotrivit, eu facand o paralela intre performanta dansei si mediocritatea unor colegi de catedra. Sa sterg postari am mai fost rugat…dar sa editez….asta pe bune daca nu e de George Orwell….nu alta….

Acum sa faci bani la negru pe infrastructura statului fara sa platesti un eurocent chirie institutiei, sa folosesti echipament cumparat din investitii private si sa te plangi ca altii fac vezi Doamne galagie si nu poti sa iti vezi de evaziunea ta fiscala, poate fi un delict cavaleresc. Si un sistem dogmatic, crud, scolastic si rigid poate duce vremelnic la performanta. Dar nu va crea nimic durabil si nu va cultiva respectul si intelegerea intre generatii. Cu 4-5 olimpici care pana la urma vad relatia profesor-elev ca pe friends with benefits nu poti vopsi gardul. Modul asta politienesc de a face scoala pe sistem „Ceausescu eroism, Romania comunism” nu a cultivat interesul si pasiunea adevarata ci a scos la parada cativa elevi inteligenti, talentati si muncitori care „vroiau si ei sa isi rezolve una-alta” pregatiti de o profesoara care „vroia si ea sa isi rezolve una-alta” ca sa scape ei turma. Complici nevinovati ai statului care a luat realitatea la pumni si dupa aia au fardat-o sa nu i se vada vanataile. Dar adevarul nu-l poti invinge. Poti eventual sa fugi de el. Dar nu poti trai o viata intreaga in minciuna.

VA URMA

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

În curtea școlii (IV)

img-5

Domnia bunului plac

Prin clasa a 11-a la ora de economie Vasile făcuse pocinog. Tuna și fulgera împărtășindu-ne percepția pastorală a sexului frumos prin apelativul „caprelor”. Ceva absolut banal cu variațiunea că de data asta era nervos pe el. Greșise niște calcule. Sună a poznă de elev năbădăios dar era vorba de nimeni altul decât magister Rus, mai mult sau mai puțin profesor, poate chiar fără voia lui, cineast însă în mod deliberat.

#Ăsta greșea în mod frecvent calculul la medii sau la însumarea punctajului la teze sau extemporale ceea ce pentru unul care se pretinde profesor de economie e o chestie și aici nu mă refer la greșeli intenționate că avea stimatul domn Vasile și asemenea obiceiuri care nu aveau absolut nici o legătura cu zestrea genetică austeră și nici cu semnul minus, ci mai degrabă cu plus și cu anumite stimulente în natură și nu numai. De data asta omul o făcuse lată: dăduse la teză o problemă al cărei enunț conținea date greșite el însuși constatând că pașii de rezolvare recomandați de culegere precum și răspunsul nu prea treceau testul aritmeticii elementare. Evident că treaba asta o constatase după ce corectase tezele și observase că nimeni nu reușise să obtină răspunsul corect pentru că el nu exista. Acum trebuia să scoată problema din ecuație și să redistribuie punctele aferente către subiectele valide rămase în lucrările elevilor.

Îmi amintesc că în semestrul 1 un coleg de-al meu de ăsta așa că dom’ profesor -mai din popor, mai din topor, cu gesturi similare lui Joachim Löw- era chiar mai varză decât mine. Nu era în stare să deriveze o funcție darămite să facă o integrală sau să-i calculeze limitele. Ce să mai zic de calcul de optimizare și teorema lui Lagrange. A venit într-o dimineață pe la începutul semestrului 2 cu o plasă plină cu de-ale porcului și de-ale gurii și s-a întors de la secretariat fără ea. Plasa aia am văzut-o după cursuri în mâna lui Vasile în stația de autobuz când mă duceam acasă. Băi nu vă zic că au trecut poate 2 maxim 3 săptămâni și omul a început să primească note de la 9 în sus pentru că alții spuneau o propoziție și aveau un lapsus iar el își amintea că trebuie să pună punct. Acum eu n-am nici o treabă cu doamna care a ajuns procuror european. Nici simpatie nici aversiune. Dar cred că nici acești indivizi cu subtilitatea.

Vasile Rus fusese racolat în a 2-a jumătate a anilor ’60 imediat după încorporare și începerea stagiului militar de membri ai structurilor Securității, serviciile secrete ale regimului comunist având nevoie de cât mai multe perechi de urechi în cadrul trupelor de grăniceri unde nea’ Vasile făcea armata. Securiștii bănuiau că în rândurile trupelor de frontieră existau și persoane pe care poate o fărâmă de umanitate îi îndemna să nu înfigă cangea sau harponul în românii care încercau să treacă Dunărea înnot, în Iugoslavia, unul dintre satelitii URSS-ului cu un regim mult mai permisiv fată de azilanți și călătoriile în țările occidentale. Nea’ Vasile era ăla care avea grijă să raporteze dacă soldații reușeau sau nu să stopeze dușmanii regimului să ajungă pe malul celălalt al Dunării. Adevărul nu trebuia să ajungă acolo viu. Ca să întelegeti la ce mă refer uitați-vă la filmul „Das Leben der Anderen”. Nu trebuie ratat.

Potrivit unor surse colaboratorul Rus a fost eliberat din funcție după ce în cursul anilor 70-80 obișnuia în cadrul unor seri „culturale” să discute împreună cu Vladimir Nașca (care dădea și el cu pitpalacul la ochiul și timpanul) prin crâșmele din Târgu Mureș secrete de serviciu. Ritualurile bahice ale celor doi asociate cu logoreea au distrus acoperirea altor ofițeri fapt pentru care Centrala a hotărît să-i destituie. Bineînțeles că profesiile de acoperire și contactele pe care și le-au făcut în perioada respectivă au rămas. La fel și misecuvinismul și convingerea că sunt imuni și intangibili în fața autorității și răspunderii pentru propriile fapte. Imaginați-vă că în 2004 salariul mediu în Romania era 5.986.386 lei. (în Ron aproape 600 de lei). Nenea ăsta câștiga 20 de milioane (adică 2000 RON) și stiu asta pentru că era fudul și îi plăcea să intre la clasă cu teancul în mână și îl flutura în ziua de salar. Că trebuie să îi respectăm drepturile fundamentale că asa ne cere Constituția și Carta drepturilor omului e una. Dar să îl consideri om nu știu dacă poți atâta timp cât ai cu adevărat rațiune. Tot ce a dat mai rău comunismul și grefele de democrație aplicate pe mutantul ars al regimului ceaușist s-a metamorfozat într-o persoană care câștiga mai mult decât triplul unui salariu mediu pe economie (și asta doar de pe catedra de la Colegiul Național „Unirea”) dar nu era în stare sau nu avea bunul simț să verifice măcar cu o zi înainte dacă problemele ce urma să le dea la teză sunt corecte, nu era în stare să adune câteva cifre și să facă o medie, nu era capabil să privească elevele ca pe niște femei sau domnișoare ci ca pe un șeptel și nu era în stare să refuze o plasă sau alte plicuri decât cele de salar. Asta s-a întâmplat pentru că la Colegiul Național „Unirea” și-au dat din păcate de multe ori întâlnire prostia, incultura, corupția, incompetența și de ce nu și ticăloșia și lipsa de caracter într-un stat în care de multe ori și în ziua de azi relațiile încă bat meritul: România.

VA URMA

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

În curtea școlii (III)

img-112

Slab cu cei puternici. Puternic cu cei slabi.

Prin clasa a 10-a in semestrul 2 eram invoit pentru 2-3 ore fiindca aveam deplasare la faza nationala cu lotul olimpic de istorie. Intervenise Marioara Lata sa fim lasati sa studiem in timpul cursurilor in biroul doamnei Penzes, director adjunct al Colegiului National „Unirea” la ora respectiva. Nici nu ma asezasem bine impreuna cu 2 colege ca intra o duduie cu mutra de Carmen Dan pe care ulterior am aflat ca o chema Aurora Stanescu. Pe un ton arogant si imperativ ne-a spus ca nu o intereseaza pentru ce ne pregatim si ca trebuie sa parasim biroul, ea avand la randul ei elevi la sesiunea de comunicari stiintifice. M-a frapat atitudinea pasiva a doamnei Penzes care asistand la punerea in aplicare a directivei nu a spus absolut nimic.

Am reusit sa inteleg la un deceniu si jumatate ca organigrama in institutiile de invatamant pre-universitar din Romania are un rol mai mult formal, procesul decizional desfasurandu-se pe sistem „Master of Puppets”. Maria Penzes, una din putinele figuri cu obraz fin si care indeplinea standardul meritocratiei care s-au perindat pe la conducerea institutiei, era intr-adevar director si avea putere, dar nu avea autoritate. Pentru asta am memorat fara sa vreau citatul definitoriu, iconic chiar pentru dascalul roman parvenit, prin care Maria Chinezu, fiica lui Ion Chinezu, o caracteriza pe doamna Stanescu cand ma medita in clasa a 12-a: „E fata buna Aurora mai Razvane, dar stiu eu cum o ajuns acolo.”

Fiica unui intelectual transilvanean nascut in Austro-Ungaria, Maria Chinezu apartinea unei generatii de profesori formati in perioada interbelica cand toti cei care predau se identificau cu meseria care era in perioada de apogeu. Imi amintesc cu cat entuziasm imi povestea doamna profesoara cum isi dusese prima clasa careia ii fusese diriginta in satul-embrion al romanului lui Rebreanu unde a cunoscut-o pe Florica in carne si oase. Ca termen de comparatie admirati-o pe Aurora in interviul de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?v=mJMxUtyqnQo

Aurora are cuvintele la ea in sensul ca la ea pe foaie si si le gaseste usor dar doar in dictionar pentru ca atunci cand trebuie sa vorbeasca liber sau chiar sa isi recite „poezia” interviul fiind clar unul regizat nu poate iesi de sub jugul apasator al limbajului de lemn. Atitudinea misecuvinista de vataf subzista inca de cand era doar o sefa de catedra sau nici macar atat. Un functionar public sau un angajat al unei institutii de stat care isi permite sa te scoata dintr-un birou care nici macar nu e al ei, ba mai mult decat atat de fata cu ocupantul biroului care mai si conduce institutia respectiva, face chestia asta pentru ca stie ca parghiile sunt mult mai sus decat cei care in mod oficial o conduc.

Genul asta de gestionare a incimentat un sistem in care minciuna si slugarnicia au devenit second nature, la fel si ascunderea adevarurilor neconvenabile. Valorile astfel incetatenite au atras intr-un efect de avalansa si mai mult personal didactic nu prea avantajat de loteria genetica care a facut din fardarea realitatii si cosmetizarea adevarului un modus vivendi. Oameni care n-au cautat vocatia ci sinecura. Oameni care n-au fost preocupati sa invete si sa se specializeze ci sa faca comert, sa se acopere unii pe altii, sa-si ascunda incompetenta, lipsa de caracter, neadevarurile si titlurile false pe care si-au cladit carierele cu ajutorul unui experiment foarte reusit de marketing.

Va urma

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

În curtea școlii (II)

img-114

Cine lipseste? Ionut. De ce? Pentru ca e mort.

Acum vreo luna si ceva ma intalneam cu o amica de-a mea din Bratislava la o bere. Am cunoscut-o acum cativa ani la o scoala de vara in Spania si m-a frapat de la inceput multitudinea de similitudini dintre poporul meu si al ei chit ca nu sunt tocmai din aceeasi ginta. Numitorul comun pare sa fie apartenenta de aproape 5 decade la blocul comunist. Pare o flatulenta raportandu-ne la secole intregi in care s-au cristalizat valori si principii sanatoase pe care alte societati le cultiva, dar poate ca e mai usor sa iti insusesti o filozofie de viata naspa decat una sanatoasa sau e mai greu sa dezveti decat sa inveti. Ar trebui sa ne punem totusi intrebarea daca inainte de Cortina de Fier s-a gandit secole la rand corect pe plaiurile mioritice, cum de nici 50 de ani de brain-washing au reusit sa lase urme atat de adanci. O fi doar o coincidenta ca toti din Europa de Est manifesta lipsa de altruism civic, inteleg destul de prost notiunea de patriotism si o dau in xenofobie, sunt punctuali in cel mai bun caz daca isi impun chestia asta nu pentru ca vine din ei, au invatamant de cacat? O fi fost exact jumatatea estica a Europei plina de popoare de aluat prost?

Cat am stat cu fata la taclale o ora doua am constatat ca desi ne exprimam destul de fluent in limba neutra pe care o foloseam, ca nici eu nu stiu slovaca, nici ea romana, au existat momente cand pentru ca discutia atingea teme unde vocabularul ne era cam „rarefiat” trebuia sa cam stam cu telefoanele pe masa desi nici unul din noi nu aveam obiceiul asta. De bine de rau atat eu cat si tipa asta am mai stat prin strainataturi si am folosit limba engleza si tot au fost momente cand am schiopatat serios, colocvial vorbind. Am aflat atunci ceea ce stiam de mult, dar refuzam sa accept: un neajuns inerent al oricarui sistem de invatamant e faptul ca nu poate suplini ci doar simula si compensa experienta profesionala. Scoala e practic o simulare pentru ce urmeaza sa faci tu in viata profesionala.

Legea 1/2011 si restul actelor normative care reglementeaza sau aduc amendamente la functionarea invatamantului romanesc nu reprezinta altceva decat un copy-paste caragialescian al legislatiei care a precedat-o pe cea actualmente in vigoare dupa dar din pacate si dinainte de ’89 pe sistem sa se revizuiasca primim dar sa nu se schimbe nimic. Legiuitorul roman ca mai intotdeauna a dat dovada de creativitate devenind artizanul unui paradox legislativ: legea este pe cat de riguroasa pe atat de lejera cand vine vorba de reglementarea mobilitatii cadrelor didactice. Mai pe romaneste cum intra oamenii in sistemul de invatamant si daca au intrat deja cand si cum se pot muta de la o scoala la alta.

De exemplu daca un prof de la o scoala da coltu’, isi da demisia (rareori se intampla), procreaza, se pensioneaza sau se imbolnaveste si trebuia sa lipseasca pe termen ceva mai lung, unitatea scolara in colaborare cu inspectoratul poate declara in urma consultarilor postul respectiv rezervat sau vacant urmand sa demareze procedura pentru ocuparea functiei respective. Legea e foarte difuza la acest capitol si plaseaza decizia in sarcina unitatii scolare sau a inspectoratului, ambele entitati avand libertatea de a opta pentru transferarea/detasarea unor cadre didactice aflate in sistemul de invatamant dar la alte scoli sau un fel de „angajare din sursa externa” in sensul ca organizeaza un concurs alcatuit din proba teoretica si practica pentru ocuparea postului cu pricina. Asa se face ca undeva inainte de 1998 Marioara Lata a fost transferata de la un colegiu tehnic (titulatura la ora respectiva fiind „liceu industrial”) direct la Colegiul National „Unirea” una dintre cele mai bune institutii de invatamant pre-universitar din judetul Mures in timp ce in cazul Mariei Comsa sotie de director la o companie de distributie a gazului a fost angajata ca debutanta undeva prin 2004, la numai un an dupa reusind sa se titularizeze pe catedra respectiva.

Reglementarile au fost nu intamplator concepute pentru ca in functie de context sa se mearga fie pe mana unor persoane experimentate si deja rodate in detrimentul celor noi fara prea multe „jocuri” in picioare sau vice-versa sa se dea sansa unor persoane mai tinere si mai proaspete sa aduca un plus de determinare si diversitate fata de cei rutinati si ancorati in traditii din generatiile mai vechi. In realitate cadrul legislativ nu incurajeaza improspatarea bazinului de selectie ci nu face altceva decat sa permita ca, sub pretextul unei experiente superioare sau dupa caz al elementului etatii, unele persoane sa ajunga la institutii de invatamant cu staif fiind protejate de o competitie autentica. Experienta lui Marioara Lata nu era altceva decat plafonare din cauze genetice, iar „tineretea” lui Maria Comsa un statut ce casnica care s-a trezit pe la vreo 30 de ani ca „vrea sa aiba si ea o ocupatie”. Asa a prins contur in invatamantul din Romania forma fara fond in care unii elevi nu erau trecuti absenti desi de la catedra sau din banci se vedea cum beau pe o banca de pe bulevard in timp ce unii erau pusi absenti pana in momentul care unitatea scolara primea certificatul de deces.

Va urma

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

În curtea școlii (I)

evaluari nationale - DUCA MIHAEL ADRIAN

Toamna numărăm bobocii, vara dobitocii

Îmi amintesc cum undeva pe la jumătatea lui iulie 2006 am intrat în liceu pentru ultima oară să îmi ridic diploma de bac, patalama de căpătâi pentru plecarea în aventura viageră. La „eliberări acte” era Mirela împreună cu o slinoasă al cărei nume l-am uitat de mult și nu fac nici în ziua de astăzi eforturi pentru a mi-l aminti. Tot ce stiu e că prin contactul tactil cu docomentul pentru care asudasem un an de zile și părinții mei plătisera ore în privat duduia risca să-l greseze prematur. Scârbos? Da! Dar stai să vezi ce urmează…

Era o cutumă ca elevii de serviciu să îi ducă surorii slinoasei în fiecare lună „banii de pensie” pe care slinoasa îi ținea în birou la secretariatul liceului, fapt care îmi dădea de gândit până și pe vremea aia. Nu încape vorbă că banii nu erai legați cu elastic nici nu ni dădea grasa în ciorapi sau pungi ci legați foarte oficial cu bandă de 8 mm din polipropilenă. Acum de ce grasa primise procură să ridice banii în numele lui soră-sa atâta timp cât am văzut cu ochii mei că se deplasa cu ușurință și nici nu părea prea suferindă, știe dreq. Eu bănuiesc că erau bani din șperțuieli dar na…it’s just a hunch.

Mirela era din păcate un element cât se poate de tipic pentru învățământul pre-universitar din România, fără ca asta să însemne că nu existau și destule excepții. Ajunsese laborantă folosindu-si cavitățile ceva mai elastice și mai lipsite de țesut decât cutia craniană (exact ca și doamna director și sefa catedrei de limba română de la ora respectivă etc.). Nu că acolo ar fi fost prea mult țesut, dar nu prea exista o cale de intrare.

Când eram prin clasa a 10-a era anul de grație 2003-2004 și îmi făceam veacul pe la Gabi care locuia lângă Unic, vis-a-vis de Școala Generală Nr. 7. Acolo socializam cu prieteni din copilărie și persoane din anturajul acestei studente năbădăioase la Medicină în cadrul unor seri „culturale”. Într-una din nopți în toiul chefului am ieșit cu un prieten să micționăm în scară că afară era prea frig și înăuntru era prea cald (ocupat) și dat fiind faptul că senzorii fotocelulă erau pe atunci o raritate am distins între etaje 2 siluete care făceau ce făceau și ardeau caloria fără a fi sesizat prezența noastră. Ăsta al meu m-a bătut pe umăr și îmi făcea semn cu degetul la gură și când am văzut că dă să apese butonul am început să râd și i-am luat-o eu înainte. Când s-a aprins lumina…fir-ai să fiu…Mirela care între timp se ridicase jenată în picioare și Virgil – gardianul liceului. Ne-am strecurat pe lângă ei și am furnizat îngrășăminte unor plante aflate în jardinierele de la parter. Am râs după aia cu ăsta de ne-am câcat pe noi.

Dar înapoi in viitor…după bac. Pe drumul către biroul de unde mi-am ridicat diploma am văzut o ușă întredeschisă unde niște tineri ceva mai în vârstă decât mine dădeau un examen „supravegheați” de o persoană care era cu spatele la ei și se uita pe fereastră. N-am putut să nu sesisez maniera colectivă în care erau rezolvate subiectele și pasate ciornele. Curiozitatea adolescentină m-a împins să o întreb pe Mirela ce examen dau ăia acolo la care asta îmi răspunde: „E un examen pentru profesori, dar nu înțeleg de ce te interesează. Mai bine îți băteai capul să îți faci o poză cu o cămașă care era mai puțin verde. Arăți de parcă ești din naționala Braziliei.” Adevărul e că nu mă interesa examenul în sine (care putea fi ori proba scrisă a concursului de ocupare a unui post declarat vacant/rezervat etc. ori a examenului de definitivat ori a ăluia de titularizare) ci faptul că cel care trebuia să prevină frauda se uita pe fereastră iar candidații (care se pretindeau ei înșiși formatori) copiau pe rupte. Au trecut de atunci mai bine de 13 ani și rolurile s-au schimbat. Ăia (unii din ei) care erau atunci la catedră sunt acum în pensie, care erau în bănci sunt la catedră, iar locul lor în bănci a fost luat de alții care atunci abia veniseră pe lume și învață acum să facă acelasi lucru. Rata de promovabilitate la bac a ajuns undeva pe la 67% (cifră cosmetizată bineînțeles) și e cea mai mică din ultimii 5 ani. De ce? Poate pentru că Mirela n-a observat că a mea cămașă (care era de fapt o bluză) era într-adevăr de un verde strident, dar se asorta cu hârtia diplomei.

Va urma

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Complici nevinovati

Screenshot 2019-05-21 at 14.13.41

Perceptia puterii

Adevarata putere a puterii consta in perceptia ei. Nici un sistem totalitar sau pseudo-democratic care nu poate ajunge in mod firesc la un echilibru si necesita ocazional sau permanent infuzii de putere nu a detinut din perspectiva numerica mai multe forte de ordine decat cetateni in a caror constiinta domneste teroarea.

Plase de siguranta

Dorin Florea era prefect de Mures in anii 90. Condamnat fiind de maica-mea dupa ce Curtea de Conturi il prinsese cu niste matrapazlacuri si-a donat tot patrimoniul pentru ca averea sa nu-i fie confiscata dat fiind faptul ca raspundea personal pentru un prejudiciu adus judetului Mures. Din aroganta, prostie, grobianism sau poate cate un pic din fiecare a inceput sa arunce cu pari si pietre in agentii de politie si procurorul sositi la domiciliul acestuia pentru a pune in aplicare procedura de perchezitie. De luat oricum nu mai aveau ce sa-i confiste pentru ca omul primise pontul in timp util de la cei de la executari silite. Daca nu-i parvenea informatia statul ar fi putut prin scoaterea bunurilor la licitatie sa recupereze prejudiciul. Daca respectivii agenti ultragiati ar fi sesizat comiterea respectivei infractiuni probabil dosarul ar fi ajuns pe masa unui procuror care daca nu ceda presiunilor ar fi intocmit rechizitoriu si acesta ar fi intrat pe rol. Odata inceput litigiul inculpatul Dorin Florea ar fi avut posibilitatea de a contesta decizia instantei pana ar fi ajuns la instanta suprema unde toti magistratii erau si sunt numiti politic unde achitarea sa ar fi fost o certitudine. Asta in cazul in care la instantele inferioare ar fi primit o solutie nefavorabila. Dorin Florea a scapat basma curata si nu numai ca nu a platit pentru faptele lui ci si-a continuat ascensiunea politica ajungand unul daca nu chiar cel mai longeviv primar din Romania.

Toti infractorii din politica au plase de siguranta. Sistemul se bazeaza pe un grup de persoane a caror decizie poate fi controlata sau cel putin influentata prin teama. La randul lor cei care pot genera aceasta teama sunt controlati de altii tot prin teama aflati la un nivel ierarhic superior. Exemplu: in momentul in care procurorul Alexandru Lele a emis mandat de arestare pentru fiul prefectului de Bihor Adrian Tarau (care conducea un grup infractional organizat care introducea in tara benzina din Slovacia in acte carburantul figurand insa ca si kerosen evitand in acest fel plata accizelor) Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie – Secţia de Anticorupţie, Urmărire Penală şi Criminalistică l-a trimis pe Cristian Panait care activa in cadrul Biroului de Anchete Speciale pentru a-l investiga pe Lele. In momentul in care Panait, procuror ca si Lele si-a dat seama ca acesta din urma actionase cu buna credinta si in temeiul legii a dat nu urmaririi penale. La scurt timp decanul Facultatii de Drept unde preda Panait a dispus eliberarea sa din functie iar sefii lui Panait au infirmat odronanta acestuia de scoatere de sub urmarire penala a lui Alexandru Lele. Pentru a justifica incredintarea cazului altui procuror superiorii lui Panait din cadrul Parchetului General au contactat Clinica de Psihiatrie a Spitalului Militar pentru a-i face acestuia o programare si au inceput sa intocmeasca rapoarte in care sustineau ca subalternul lor incepuse brusc sa delireze in timpul serviciului. Cazul Panait e un exemplu tipic in care primele 2 plase de siguranta au cedat, procurorii facandu-si meseria corect arestand, respectiv constatand conformitatea cu legea a arestarii unui infractor, moment in care a 3-a plasa de siguranta l-a desfiintat profesional si l-a hartuit, Panait ajungand in doar cateva zile dintr-un tanar de 29 de ani cu un viitor promitator o epava, ulterior chiar sinucigandu-se.

E de ajuns ca o serie de elemente din acest lant al slabicunilor sa cedeze pentru a asista la o implozie a intregului sistem. E de ajuns ca cei care de la nivelul imediat urmator decision maker-ilor sa constientizeze ca oricat de complexa ar fi o organigrama exista intotdeauna un supervisor care nu are un supervisor. Cei a caror obedienta nu mai poate fi garantata prin propagarea temerii, santaj si amenintari vor incepe sa nu mai actioneze la ordin ci bazandu-se pe propria constiinta.

Statul – un autoturism

Orice stat e asemenea unui mecanism. Ca un autovehicul daca vrei sa-l vezi asa. Fiecare cetatean a contribuit mai mult sau mai putin la faurirea lui. Unul a proiectat, altul a turnat sasiul, celalalt a fabricat rotile. A mai venit celalalt si a montat parbrizul si tot asa. Si cum o masina nu poate avea mai multe volane, nici un stat nu poate avea concomitent mai multe conduceri. Masina noastra imediat dupa 89 era chiar foarte faina chiar daca asta a insemnat multi ani de foamete, curent taiat, apa calda 2 ore pe zi si alte tampenii pe care carmaciul nostru iubit le-a decis pentru plata datoriei externe. Ticalos si analfabet soferul nostru a avut totusi niste calitati si anume ca era patriot, credea cu adevarat in doctrina pe care o reprezenta (chiar daca era utopica) si era un om care pe plan extern avea coloana vertebrala.

In zorii democratiei Romania nu avea sofer. Lumea era inca bulversata, neincrezatoare, politic vorbind de naivitatea unui copil. S-au bagat la volan salvatorii patriei care de fapt erau smecherii din dreapta soferului care ii scosesera cheia din contact. Copiloti care nu au facut altceva decat sa continue la volan drumul pe care pana atunci il urmarisera doar pe harta: catre Moscova.

A inceput sa le vina idei despre cum sa valorifice masina ca si asa nu era a lor ei doar conducand-o. Sa o vanda cu totul nu prea puteau ca batea la ochi. Atunci le-a venit ideea sa vanda prima data piesele celei mai bune unor cumparatori straini la pret de second. Strainii au dat piesele noi mai departe la pretul corect si au mai lasat un ciubuc si soferilor nostri. Dar mai era mult de vandut.

Si cum soferii nostri erau oameni muncitori si creativi s-au gandit ca din banii pusi deoparte din ultima tranzactie sa isi deschida un atelier si un magazin cu piese de schimb. Si iac-asa le-a mai venit o idee.

Au dat-o atunci prin toate gropile si au busit-o cat au putut ca sa ceara celor de pe bancheta din spate bani de piese de schimb. Si normal ca piesele de schimb le-au luat de la magazinul lor dar au vandut second-uri la pret de piese noi, iar reparatiile tot la atelierul lor s-au facut la preturi cel putin cvadruple.

Au introdus mai apoi si bilet si au intrat oamenii si pe piata transportului in comun. Doar ca ai lor plateau un sfert sau chiar nimic si restul pretul intreg si atunci a inceput tot mai multa lume sa coboare. Sau dupa caz sa nu mai urce.

Cand s-a paradit tapiteria si-au dat si ei seama ca persoane nu mai pot transporta si au trecut la transport marfa, ca deja aveau filiale in toata tara. Dupa atata munca si castig aferent au putut dragii de soferi sa isi dezvolte afacerea cu piese de schimb. Si carau cu masina facuta de noi piesele de schimb prin toata tara pe unde aveau magazine dar faza e ca la suta de kilometri parcursi nu poti sa negociezi cu un motor consumul. Dar poti plafona preturile la curent, carburant  cu dedicatie pentru consumatori industriali, restul negociindu-se cu fraierii.

Dupa o vreme lumea a inceput sa isi dea seama ca soferii erau cam aceiasi si atunci au inceput sa isi mai lase par lung, barba, au schimbat camasa dar n-a mai tinut. Mai demult era stapan pe creierele populatiei cine detinea licenta de transmisie si asta necesita bani foarte multi si acces la cercuri inalte. Acum societatea civila se auto-influenteaza si echilibreaza, fiecare avand in buzunar un mic televizor si sansa de a deveni la un nivel mai mic sau mai mare formator de opinie, in functie de discurs, persuasiune si argumentele pe care le aduce.

Masina inca mai merge desi soferii trag de volan in toate partile in timp ce in dreapta si in spate mai sunt altii care incearca sa isi faca loc pe scaunul din fata sau daca nu cel putin sa apese ambreiajul sau sa ii stinga luminile.

Ma intreb ce legatura mai are masina asta cu cea care a pornit la drum in ’90? Forma e aceeasi dar bateria e straina, parbrizul la fel. Carburantul e adus din Ungaria sau Austria. Cauciucurile sunt si alea de import. Si motorul e adus din Franta.

Cetateanul – eterna opozitie?

Poate cineva sa nege ca sinecura sofatului in acest context nu este opera noastra? Noi am facut masina, altii au condus-o au dezmembrat-o ca s-o vinda, au stricat-o ca s-o repare la preturi exagerate pe banii nostri in atelierele lor si mai apoi ne-au aruncat din ea pe motiv ca am vorbit prea tare si l-am deranjat pe sofer sau ca i-am cerut prea des sa opreasca ca ne era rau.

E cetateanul muncitor si de bun simt vinovat pentru ca nu s-a putut impotrivi obligatiei legale de a plati darile catre stat? E abstinentul electoral partas pentru ca a refuzat sa gireze increderea unor formatiuni care se deosebesc intre ele doar prin sigla si o platforma care nu trece de nivelul declarativ?

Acum ca ramai in masina sau sari din ea si astepti alta, ori o iei pe jos e treaba ta. Esti si asa o eterna opozitie si lozincile din jargonul sexului oral sau campul lexical al maladiilor de Ev Mediu nu au nici un efect. Cea mai buna felatie e aia fiscala si electorala. Nu uita asadar sa treci pe la sectia de vot sa pui stampila. Esti oricum complice nevinovat.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Mures leaks (II)

22008398_10155219742388439_1576665448417003254_n-2

Stocul de titulaturi atribuite celor care s-au imbogatit rapid in anii in care tara noastra era o lauza cu democratia in fasa pare sa nu se fi epuizat sau probabil posibilitatile de a descrie categoria cu pricina sunt raportate la un set de informatii marcate de dinamism si perceptia subiectiva a fiecaruia dintre noi.

Protipendada comunista, samsari imobiliari, oportunisti, petitori ai avutului obstesc sau de ce nu prosperi oameni de afaceri cu prezenta de spirit vituperati de carcotasi si oameni care „mai mult nu au putut” sunt descrieri care releva ca societatea civila inca nu a ajuns la un punct de vedere cat de cat unanim si inca priveste dubitativ cand intrebi cine a furat Romania? Cine a pus industria si economia romaneasca pe butuci? A fost prabusirea lor provocata sau o consecinta fireasca a trecerii de la economia planificata la economia de piata?

Discutam nu demult cu cineva care imi reprosa mie dar si celor din presa ca am machiavelizat niste simpli profitori sau oportunisti care au „prins valul” si nu au facut altceva decat sa exploateze in mod legal socurile produse atunci cand o tara schimba macazul si trece la alt regim si alta forma de guvernamant diametral opuse de precedentele. Desi nu sunt de acord consider ca intre 2 puncte de vedere extreme gen „saracul om cinstit bogat” si „bogatul hot corupt sarac” exista o intreaga paleta de nuante si nu ar fi cinstit ca eu sau cei care nu imi impartasesc opinia sa ii forteze pe altii sa adere la una dintre pozitii. Am decis asadar sa prezint cat mai simplificat procesele care au avut loc si sa ingadui celor interesati sa treaca starile de fapt prin propriul filtru.

Daca pe un muncitor sau sef de sectie de la un combinat sau o fabrica il bate in ceafa vantul democratiei instaurate la noi in ’90 si ii vine o idee de afacere se gandeste sa isi deschida un SRL. Vrea sa comercializeze tocmai produsul finit la realizarea caruia a contribuit de cand a terminat facultatea si a primit repartitia pana cand loja Bilderberg sau mai stiu eu cine dracu a hotarit sa il impuste pe iubitul carmaci din Scornicesti: azotatul de amoniu. In cazul in care muncitorul e unul oarecare un sac l-ar costa 70 de lei sa zicem. Asta ar insemna ca daca isi pune un comision de 5 lei ar scoate 5000 de lei la 1000 de saci insa asta l-ar costa ca si investitie 70000 de lei suma pe care o blocheaza in ingrasamantul chimic pe care il achizitioneaza pe riscul lui existand si posibilitatea sa nu poata sa „scape” de marfa. Un fel de credit daca vrei sa o iei asa.

Acum imagineaza-ti ca muncitorul ala nu e oricine ci e unul care fie e in relatii de rudenie cu directorul combinatului, fie se „sogoreste” cu el sau e introdus el de catre altii in schema pentru ca au nevoie de ceea ce nemtii ar numi „Strohmann” adica de o marioneta care sa le faca lor jocurile fie e agent sub acoperire al fostei Securitati si primeste pontul de la superiori ca posibilitatea ca cineva sa ii ia la trei pazeste e infima din moment ce organismele de control la ora respectiva erau inexistente. Odata „imprietenit” cu cel care era la timona intreprinderii muncitorul primeste marfa cu pricina „pe cont”. Adica exact ca atunci cand pe vremea aia cineva vroia sa isi ia un pachet de tigari si nea Gicu de la pravalie il trecea la caiet, cumparatorul urmand sa aduca banii atunci cand ii avea. Asta inseamna automat acelasi profit de 5000 de lei dar fara nici o investitie, intermediarul platind banii combinatului in momentul in care reusea sa vinda marfa in totalitate. Nimic super nasol pana aici. Acum gandeste-te ca cinstitul muncitor nu mai da nici la sfarsit aia 70 de lei pe sacul ala desi in mod normal trebuia sa ii dea la inceput la achizitionarea marfii, ci da un pret care de multe ori a fost si de 10 ori mai mic. Asta inseamna 7 lei pe care daca ii scazi din 75 iti da 68 adica nu 5000 ci 68000 lei la 1000 de saci. 1000 de saci inseamna 50 de tone…nu e mare lucru…in raport cu o capacitate de productie de 900 de tone pe zi. Inmulteste asta cu zilele pe care le are un an si inca odata cu vreo 10-12 pentru ca festinul a tinut mai bine de o decada semn ca platforma industriala a avut destula „substanta”. A vrut cu greu sa moara.

La asta mai adauga si firme-capusa care aveau ca obiect de activitate piese de schimb si reparatii la instalatiile de producere a ingrasamintului care montau sau reparau la preturi de 10 ori peste pretul pietei si o sa intelegi de ce multe combinate au fost in mana statului roman falimentare dar odata achizitionate de investitori straini au devenit printre cele mai profitabile afaceri din Europa daca nu cumva si din lume. O sa intelegi probabil si de ce unii care pe vremea lui Ceausescu erau la coada vacii sunt acum multi-milionari in euro si stau mai mult de jumatate de an prin concedii in Maldive si zboara la business-class in timp ce tu sau alti colegi de-ai lor de generatie abia daca va permiteti 2-3 saptamani pe an si deplasari cu low-cost-uri desi ati fost cineva la vietile voastre.

Eu nu zic ca oamenii astia sunt hoti nici ca sunt doar profitori ci ca e foarte putin probabil ca o platforma industriala ale carei venituri au scazut si cheltuieli au crescut pana cand a devenit nerentabila sa devina la fel de brusc rentabila dupa ce statul cedeaza pachetul majoritar de actiuni. La fel de putin probabil ca cineva care a avut legatura cu procesul de privatizare al respectivei platforme sa acumuleze averi pe care in mod normal le-ai putea strange in 5-6 generatii dat fiind faptul ca nu are un discurs de om prea literat nici profesional nu a realizat mare lucru.

Ce ma frapeaza e ca de fiecare data cand public cate un material despre Opriscan sau Cojoc apare cate un cetatean turmentat ba pe la Targul de Craciun sau pe unde mai beau o bere sau un vin si incepe cu pase subtile la fileu gen vorbit in dodii sau insinuari menite sa imi dea de inteles ca imi cunoaste itinerarul. Sustine ca e timisorean dar nu cunoaste landmark-uri din centrul istoric al Timisoarei precum Catedrala Mitropoliei, Opera, Monumentul Sfintei Treimi, Palatul Baroc, Palatul Dicasterial sau Piata Unirii. In schimb cunoaste un anumit club din Complexul Studentesc pe care il frecventez de ani de zile sau un hypermarket din Circumvalatiunii unde imi fac cumparaturile de 5 ani fara ca sa il fi vazut vreodata in unul din locurile astea.

Daca domnul Cojoc sau Opriscan incearca sa imi transmita cate o subliminala din asta ii asigur ca am inteles de multi ani ca daca libertatea ar fi o piata de desfacere e normal ca pretul sa fie unul piparat din moment ce exista o cerere mare si o oferta limitata. Am inteles ca e scump inca sa te exprimi liber in Romania dar sper ca si dansii sa inteleaga ca asta e un lux pe care si-l poate permite orice cetatean care gandeste si indrazneste. Sper ca lucrurile pe care le-au facut oamenii astia tuturor celor care au publicat despre ei informatii care nu ii pun intr-o lumina tocmai buna sa le schimbe pe viitor vietile in bine. Pe mine oricum nu m-au schimbat. 

Trecerea timpului si economia au oarecum un giroscop incorporat si sunt sigur ca in cateva generatii averea lor se va perima prin casatorii, copii si divorturi succesive sau din simplul motiv ca urmasii lor nu sunt capabili sa faca altceva decat sa toace zeci de mii de euro in fiecare locatie de lux pe unde poposesc. Trebuie insa sa marturisesc ca a fi contemporan cu astfel de personaje nu ma prea incanta. Fauna de sacali si sobolani de transeu care se hranesc din mizeria sordida a politicii imi produc intotdeauna o stare fizica de rau.

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Mures leaks (I)

Screenshot from 2018-12-21 20-57-57

Istoria ne-a ales crucea de a trai o resurectie a unor vremuri foarte odioase ingropate undeva in odaia cu amintiri reprimate din subsolul constiintei neamului romanesc. “Bucuria” impusa de inhibitie, frica dar si ratiune a celor care la fiecare 23 august cu sute sau mii de panouri formau intr-un puzzle uman urias pe model de import chinez portretul iubitului carmaci din Scornicesti si al consoartei analfabete se reincarneaza in diverse forme in societatea cotidiana ingropata in nameti de apatie si caracterizata de o arhitectura mentala falimentara.

“Las ca merge si asa” e transpus cam in tot ce ne inconjoara in Romania lui 2018: scoli nedotate cu profesori ori incompetenti ori prea abrutizati si cainiti de contextul in care sunt nevoiti sa isi faca meseria, spitale infecte unde tot mai multi rezidenti sunt straini proveniti din fostele colonii, tari ale lumii a3-a, firme de ecarisaj care nu respecta caietul de sarcini si pun in pericol siguranta sau chiar viata cetatenilor, societati care sunt platite de autoritatea contractanta pentru a deszapezi caile de circulatie dar esueaza lamentabil, baieti si fete de bani gata, progenituri ale unor bisnitari de azotat, ingineri chimisti, dulgheri si mecanici incompetenti reprofilati in politicieni sau oameni de afaceri care s-au imbogatit peste noapte si fac tot posibilul sa ne tina la curent prin intermediul platformelor de socializare cu luxul de neam prost in care isi scalda anosta existenta.

O buna parte a presei aservite sfideaza inteligenta romanilor atunci cand infesteaza mediul virtual sau inca si aparitiile pe suport de hartie cu “realizarile” unor persoane precum Rares Cojoc campion national la dans care nu a castigat nici un turneu de Grand Slam, nici un campionat european sau mondial, singurele lui victorii fiind la competitii internationale care s-au desfasurat in Romania sau peste hotare fara a fi insa bine cotate dar care de peste 10 ani impreuna cu Mihai Petre de la ProTV blocheaza unor tineri sansa de a se afirma, Silvia Opriscan autoare de articole de analiza macro-economica din Ziarul Financiar insa certata cu acordul in limba romana, Doru Opriscan deputat traseist, autor de articole din sectiunea online a cotidianului Adevarul certat cu semantica si Alexandru Opriscan absolvent al unui ghiseu de diplome din Viena unde un an universitar costa 15 000 de euro pe an.

Oamenii astia au fost de fiecare data declarati respinsi, inapti sau trimisi sa plimbe ursul atunci cand concurenta a fost una autentica si evaluarea pe bune dar se considera si sunt considerati de unii romani ca elita acestei tari. Un dus-intors pentru 3 persoane la si de la New York la business class (clasa la care ii place domnului Opriscan sa calatoreasca) la compania Lufthansa costa de la 8000 de euro in sus. Exista oameni care au muncit o viata intreaga si nu au fost in stare sa agoniseasca suma pe care mariile lor o privesc cu blazare ca pe un chilipir. Statul pe care acesti indivizi il conduc si a carui economie sustin ei ca ar revitaliza-o prin investitiile lor nu este capabil sa achizitioneze vase noi de toaleta sau dezinfectant pentru spitale daramite sa mute Clinica de Oftalmologie din Timisoara intr-o cladire noua si mai incapatoare, actuala datand de la 1724.

Sa recapitulam…oameni inteligenti, capabili si de succes conduc statul si domina mediul de afaceri din Romania, insa statul nu e in stare sa construiasca o cladire mai primitoare pentru o clinica din Timisoara decat cea pe care a construit-o un imperiu care nu mai exista de 100 de ani. Statul nu e in stare sa trimita utilaje care sa nu faca pentru soferi si pietoni fiecare ninsoare un calvar. Statul nu e in stare sa prinda cainii maidanezi care au ranit uneori chiar omorat oameni si fac traiul in anumite zone urbane o tortura psihica. De aici putem trage concluzia ca oamenii ori sunt asa cum se considera si cum ii picteaza asa-zisii jurnalisti dar actioneaza cu rea-credinta din varii motive sau nu sunt dar au ajuns unde au ajuns pentru ca oferta electorala a fost una austera.

In orice caz sa spunem ca sunt carcotas, frustrat sau invidios si oamenii chiar sunt expresia excelentei in domeniu. Ma intreb insa cum se face ca alti dansatori de exemplu precum Andrei Toader care potrivit antrenorilor lui din Anglia promitea mult mai mult, nu a castigat in Romania nici o competitie? Cum se face ca tot absolventi romani ai unor universitati austriece de prestigiu au fost nevoiti sa accepte ani de zile oferte sub conditia lor pana au reusit sa se integreze pe cand Opriscan s-a intors in Romania? Cum se face ca acesti absolventi “cu certificat de prost” (vezi Maria Grapini) isi permit maxim o data pe an un concediu intr-o locatie decenta unde ajung cu un low-cost pe cand Opriscan stramba din nas in fiecare luna intre Baleare si Maldive? Cum se face ca Liviu Cojoc are milioane de euro pe cand alti absolventi de mecanica doar hainele de pe ei? Cum se face ca alti gineri de absolventi de mecanica umbla totusi imbracati ingrijit pe cand Opriscan se plimba pe Wall Street incaltat cu slapi sau sandale? Cum se face ca dpdv financiar acesti oameni au penetrat intr-o singura generatie 4-5 clase sociale insa dpdv al conduitei sociale se manifesta tot ca niste lacatusi-mecanici?

E oare suprapunerea prosperitatii lor cu decaderea Romaniei o coincidenta?

VA URMA

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 decembrie 2018 în Oameni care au schimbat Romania

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Tatăl, fiul și ocaua mică

52D9280B-F519-48CD-9074-A6695614FA16

În capela de adorație euharistică perpetuă Neluțu își calcă de vreo jumate de oră bună peste mândrie și reușește să păstreze un unghi mai mic de 90 de grade între tibia paralelă și tangentă la sol și femurul ambelor sale membre inferioare în timp ce cu membrul superior drept bagă cruci la greu.

Doi enoriași evlavioși de-a stânga și de-a dreapta sa îl asistă cu multă pioșenie. Unul dintre ei îi face frecție cu Ben Gay la biceps și triceps că după o vacanță așa de lungă dom’ profesor și-a cam ieșit din formă când vine vorba de crucit și l-a lovit febra musculară. Celălalt îi insemnează cu câte un x fiecare iterație a cuviosului gest într-un raport dublat de vocea asudată a lui Neluțu:

Șasesuteșaizecișișase, șasesuteșaizecișișapte, șasesuteșaizecișiopt…..Iehova, eu nu mai pot…..

-Bagă acolo păcătosule, bagă, bagă că mai ai până la 1000, păcatele mamii tale! Îi răspunde o voce dintr-un difuzor.

În fața ambitiosului pastor zace crucificat un melanj între Messia și Maria, o entitate cu barbă care reușește să fie și Mântuitor și Fecioară în același timp, care pedepsește dar rămâne fără de păcat și se auto-reproduce păstrandu-și virginitatea. Adevărul și o logică elementară ar revela că așa ceva e imposibil, cu excepția cazului în care ești cazat la Bălăceanca, Socola sau Spitalul 9. În tot acest timp în surdină se aude un refren, nu demult câștigător la Eurovision…”Once I’m transformed….once I’m reborn”…

Băietii sunt hotărâți să dea iarăși lovitura în competiție și de asta au pus la cale o schismă perversă, dar ca să li se omologheze bisericuța trebuie să bage 1000 de cruci căci așa le-a spus un patriarh cu care s-au întâlnit în parc.

În proto-tinerețea mea eram și eu chiar mai verde decât sunt acum și am dat într-un oraș de aici sau de aiurea de Neluțu chipurile om religios și muzician profesionist. Povestea e mai complicată pentru că la dragul de Nelu am ajuns prin Moș cu Barbă de la Basme și Povestiri aka Biblioteca. Moș Ene era bun pentru postul respectiv pentru că le avea cu vrăjeala, mai pe românește vindea povești, că de ore de chitară nu prea putea fi vorba. Dacă îl puneai să cânte ceva….un studiu, exercițiu, mișcare dintr-un concert sau anything, media de gherle/măsură era de 2-3. Una doua scartz….treia scartz….patra scartz….scuze nu sunt încălzit….pardon….n-am mai repetat piesa asta de vreo 30 de ani….

Ăștia 2 pulangii Nelu și cu Moș Ene erau în orașul de aici sau de aiurea în care am crescut eu lideri de piață în nișa orelor private de chitară, nu pentru că urbea cu pricina nu avea profesori talentați sau că nu ar fi fost o localitate competitivă, dar pur și simplu ceilalți profesori de specialitate aleseseră să predea într-un regim mai lipsit de riscuri și mai franc, însă mai necomercial pentru ei înșiși. E mai safe să primeșți o remunerație mică dar stabilă de la stat pentru activitatea de la catedră, decât știu eu cât de mult de la un părinte într-o lună și apoi nimic ba să ti se mai bată și obrazul pentru eșecul știu eu cărui elev pe care l-ai “ajutat” să își seteze obiective nerealiste în respectiva unitate de timp. Cu alte cuvinte profii adevărați și corecți lucrau fie cu persoane care aveau deja un background muzical consistent sau cu cei care erau la liceu de specialitate și oricum nu îi plăteau părințîi direct pe profi pentru că îi plătea statul sau le comunicau doritorilor de ore în privat că până ajungi să stăpânești instrumentul cât de cât, durează vreo 5-6 ani ca să știe oamenii despre ce investiție e vorba. Nelu și cu Moș Ene știau chestia asta mai bine ca oricine dar omiteau să o spună promițând marea cu sarea și de asta aveau ei atâția clienți. “Într-un an îi intreci pe Holograf….în 2 ani îi întreci pe Iris” Buhahhaaha….mormântu mă-tii de escroc…..

Iris și Holograf nu sunt muzicieni, după părerea mea. Sunt niște cântăreți de restaurant cu multă experiență. În 2 ani nu ai cum să îi „întreci” dar în vreo 4-5 sigur, însă chiar și atunci experiența pe care o au oamenii ăia și aici e vorba de mii de concerte o să facă piesele de 3 lei pe care le cântă să sune mult mai bine decât știu eu ce lucrări pretențioase pe care ăștia 2 dobitoci se ambitionau să demonstreze că le pot cânta “și începătorii”. Le pot cânta și începătorii….dar tu nu auzi cum sună? Auzi mă Nelule…eu cred că tu ai urechi de tablă….și mâna butuc….și unde să mai pun că respectivii cântăreți au intrat în istorie ceea ce mă îndoiesc că tu vei realiza vreodată…..defapt….Moș Ene cred că a intrat….one way or the other….ascultă numa ce mi-au povestit niște…oameni…

VA URMA

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 noiembrie 2018 în Emanatii cotidiene

 

Etichete: , , , , , , , , ,