RSS

Arhivele lunare: octombrie 2019

În curtea școlii (III)

img-112

Slab cu cei puternici. Puternic cu cei slabi.

Prin clasa a 10-a in semestrul 2 eram invoit pentru 2-3 ore fiindca aveam deplasare la faza nationala cu lotul olimpic de istorie. Intervenise Marioara Lata sa fim lasati sa studiem in timpul cursurilor in biroul doamnei Penzes, director adjunct al Colegiului National „Unirea” la ora respectiva. Nici nu ma asezasem bine impreuna cu 2 colege ca intra o duduie cu mutra de Carmen Dan pe care ulterior am aflat ca o chema Aurora Stanescu. Pe un ton arogant si imperativ ne-a spus ca nu o intereseaza pentru ce ne pregatim si ca trebuie sa parasim biroul, ea avand la randul ei elevi la sesiunea de comunicari stiintifice. M-a frapat atitudinea pasiva a doamnei Penzes care asistand la punerea in aplicare a directivei nu a spus absolut nimic.

Am reusit sa inteleg la un deceniu si jumatate ca organigrama in institutiile de invatamant pre-universitar din Romania are un rol mai mult formal, procesul decizional desfasurandu-se pe sistem „Master of Puppets”. Maria Penzes, una din putinele figuri cu obraz fin si care indeplinea standardul meritocratiei care s-au perindat pe la conducerea institutiei, era intr-adevar director si avea putere, dar nu avea autoritate. Pentru asta am memorat fara sa vreau citatul definitoriu, iconic chiar pentru dascalul roman parvenit, prin care Maria Chinezu, fiica lui Ion Chinezu, o caracteriza pe doamna Stanescu cand ma medita in clasa a 12-a: „E fata buna Aurora mai Razvane, dar stiu eu cum o ajuns acolo.”

Fiica unui intelectual transilvanean nascut in Austro-Ungaria, Maria Chinezu apartinea unei generatii de profesori formati in perioada interbelica cand toti cei care predau se identificau cu meseria care era in perioada de apogeu. Imi amintesc cu cat entuziasm imi povestea doamna profesoara cum isi dusese prima clasa careia ii fusese diriginta in satul-embrion al romanului lui Rebreanu unde a cunoscut-o pe Florica in carne si oase. Ca termen de comparatie admirati-o pe Aurora in interviul de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?v=mJMxUtyqnQo

Aurora are cuvintele la ea in sensul ca la ea pe foaie si si le gaseste usor dar doar in dictionar pentru ca atunci cand trebuie sa vorbeasca liber sau chiar sa isi recite „poezia” interviul fiind clar unul regizat nu poate iesi de sub jugul apasator al limbajului de lemn. Atitudinea misecuvinista de vataf subzista inca de cand era doar o sefa de catedra sau nici macar atat. Un functionar public sau un angajat al unei institutii de stat care isi permite sa te scoata dintr-un birou care nici macar nu e al ei, ba mai mult decat atat de fata cu ocupantul biroului care mai si conduce institutia respectiva, face chestia asta pentru ca stie ca parghiile sunt mult mai sus decat cei care in mod oficial o conduc.

Genul asta de gestionare a incimentat un sistem in care minciuna si slugarnicia au devenit second nature, la fel si ascunderea adevarurilor neconvenabile. Valorile astfel incetatenite au atras intr-un efect de avalansa si mai mult personal didactic nu prea avantajat de loteria genetica care a facut din fardarea realitatii si cosmetizarea adevarului un modus vivendi. Oameni care n-au cautat vocatia ci sinecura. Oameni care n-au fost preocupati sa invete si sa se specializeze ci sa faca comert, sa se acopere unii pe altii, sa-si ascunda incompetenta, lipsa de caracter, neadevarurile si titlurile false pe care si-au cladit carierele cu ajutorul unui experiment foarte reusit de marketing.

Va urma

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

În curtea școlii (II)

img-114

Cine lipseste? Ionut. De ce? Pentru ca e mort.

Acum vreo luna si ceva ma intalneam cu o amica de-a mea din Bratislava la o bere. Am cunoscut-o acum cativa ani la o scoala de vara in Spania si m-a frapat de la inceput multitudinea de similitudini dintre poporul meu si al ei chit ca nu sunt tocmai din aceeasi ginta. Numitorul comun pare sa fie apartenenta de aproape 5 decade la blocul comunist. Pare o flatulenta raportandu-ne la secole intregi in care s-au cristalizat valori si principii sanatoase pe care alte societati le cultiva, dar poate ca e mai usor sa iti insusesti o filozofie de viata naspa decat una sanatoasa sau e mai greu sa dezveti decat sa inveti. Ar trebui sa ne punem totusi intrebarea daca inainte de Cortina de Fier s-a gandit secole la rand corect pe plaiurile mioritice, cum de nici 50 de ani de brain-washing au reusit sa lase urme atat de adanci. O fi doar o coincidenta ca toti din Europa de Est manifesta lipsa de altruism civic, inteleg destul de prost notiunea de patriotism si o dau in xenofobie, sunt punctuali in cel mai bun caz daca isi impun chestia asta nu pentru ca vine din ei, au invatamant de cacat? O fi fost exact jumatatea estica a Europei plina de popoare de aluat prost?

Cat am stat cu fata la taclale o ora doua am constatat ca desi ne exprimam destul de fluent in limba neutra pe care o foloseam, ca nici eu nu stiu slovaca, nici ea romana, au existat momente cand pentru ca discutia atingea teme unde vocabularul ne era cam „rarefiat” trebuia sa cam stam cu telefoanele pe masa desi nici unul din noi nu aveam obiceiul asta. De bine de rau atat eu cat si tipa asta am mai stat prin strainataturi si am folosit limba engleza si tot au fost momente cand am schiopatat serios, colocvial vorbind. Am aflat atunci ceea ce stiam de mult, dar refuzam sa accept: un neajuns inerent al oricarui sistem de invatamant e faptul ca nu poate suplini ci doar simula si compensa experienta profesionala. Scoala e practic o simulare pentru ce urmeaza sa faci tu in viata profesionala.

Legea 1/2011 si restul actelor normative care reglementeaza sau aduc amendamente la functionarea invatamantului romanesc nu reprezinta altceva decat un copy-paste caragialescian al legislatiei care a precedat-o pe cea actualmente in vigoare dupa dar din pacate si dinainte de ’89 pe sistem sa se revizuiasca primim dar sa nu se schimbe nimic. Legiuitorul roman ca mai intotdeauna a dat dovada de creativitate devenind artizanul unui paradox legislativ: legea este pe cat de riguroasa pe atat de lejera cand vine vorba de reglementarea mobilitatii cadrelor didactice. Mai pe romaneste cum intra oamenii in sistemul de invatamant si daca au intrat deja cand si cum se pot muta de la o scoala la alta.

De exemplu daca un prof de la o scoala da coltu’, isi da demisia (rareori se intampla), procreaza, se pensioneaza sau se imbolnaveste si trebuia sa lipseasca pe termen ceva mai lung, unitatea scolara in colaborare cu inspectoratul poate declara in urma consultarilor postul respectiv rezervat sau vacant urmand sa demareze procedura pentru ocuparea functiei respective. Legea e foarte difuza la acest capitol si plaseaza decizia in sarcina unitatii scolare sau a inspectoratului, ambele entitati avand libertatea de a opta pentru transferarea/detasarea unor cadre didactice aflate in sistemul de invatamant dar la alte scoli sau un fel de „angajare din sursa externa” in sensul ca organizeaza un concurs alcatuit din proba teoretica si practica pentru ocuparea postului cu pricina. Asa se face ca undeva inainte de 1998 Marioara Lata a fost transferata de la un colegiu tehnic (titulatura la ora respectiva fiind „liceu industrial”) direct la Colegiul National „Unirea” una dintre cele mai bune institutii de invatamant pre-universitar din judetul Mures in timp ce in cazul Mariei Comsa sotie de director la o companie de distributie a gazului a fost angajata ca debutanta undeva prin 2004, la numai un an dupa reusind sa se titularizeze pe catedra respectiva.

Reglementarile au fost nu intamplator concepute pentru ca in functie de context sa se mearga fie pe mana unor persoane experimentate si deja rodate in detrimentul celor noi fara prea multe „jocuri” in picioare sau vice-versa sa se dea sansa unor persoane mai tinere si mai proaspete sa aduca un plus de determinare si diversitate fata de cei rutinati si ancorati in traditii din generatiile mai vechi. In realitate cadrul legislativ nu incurajeaza improspatarea bazinului de selectie ci nu face altceva decat sa permita ca, sub pretextul unei experiente superioare sau dupa caz al elementului etatii, unele persoane sa ajunga la institutii de invatamant cu staif fiind protejate de o competitie autentica. Experienta lui Marioara Lata nu era altceva decat plafonare din cauze genetice, iar „tineretea” lui Maria Comsa un statut ce casnica care s-a trezit pe la vreo 30 de ani ca „vrea sa aiba si ea o ocupatie”. Asa a prins contur in invatamantul din Romania forma fara fond in care unii elevi nu erau trecuti absenti desi de la catedra sau din banci se vedea cum beau pe o banca de pe bulevard in timp ce unii erau pusi absenti pana in momentul care unitatea scolara primea certificatul de deces.

Va urma

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

În curtea școlii (I)

evaluari nationale - DUCA MIHAEL ADRIAN

Toamna numărăm bobocii, vara dobitocii

Îmi amintesc cum undeva pe la jumătatea lui iulie 2006 am intrat în liceu pentru ultima oară să îmi ridic diploma de bac, patalama de căpătâi pentru plecarea în aventura viageră. La „eliberări acte” era Mirela împreună cu o slinoasă al cărei nume l-am uitat de mult și nu fac nici în ziua de astăzi eforturi pentru a mi-l aminti. Tot ce stiu e că prin contactul tactil cu docomentul pentru care asudasem un an de zile și părinții mei plătisera ore în privat duduia risca să-l greseze prematur. Scârbos? Da! Dar stai să vezi ce urmează…

Era o cutumă ca elevii de serviciu să îi ducă surorii slinoasei în fiecare lună „banii de pensie” pe care slinoasa îi ținea în birou la secretariatul liceului, fapt care îmi dădea de gândit până și pe vremea aia. Nu încape vorbă că banii nu erai legați cu elastic nici nu ni dădea grasa în ciorapi sau pungi ci legați foarte oficial cu bandă de 8 mm din polipropilenă. Acum de ce grasa primise procură să ridice banii în numele lui soră-sa atâta timp cât am văzut cu ochii mei că se deplasa cu ușurință și nici nu părea prea suferindă, știe dreq. Eu bănuiesc că erau bani din șperțuieli dar na…it’s just a hunch.

Mirela era din păcate un element cât se poate de tipic pentru învățământul pre-universitar din România, fără ca asta să însemne că nu existau și destule excepții. Ajunsese laborantă folosindu-si cavitățile ceva mai elastice și mai lipsite de țesut decât cutia craniană (exact ca și doamna director și sefa catedrei de limba română de la ora respectivă etc.). Nu că acolo ar fi fost prea mult țesut, dar nu prea exista o cale de intrare.

Când eram prin clasa a 10-a era anul de grație 2003-2004 și îmi făceam veacul pe la Gabi care locuia lângă Unic, vis-a-vis de Școala Generală Nr. 7. Acolo socializam cu prieteni din copilărie și persoane din anturajul acestei studente năbădăioase la Medicină în cadrul unor seri „culturale”. Într-una din nopți în toiul chefului am ieșit cu un prieten să micționăm în scară că afară era prea frig și înăuntru era prea cald (ocupat) și dat fiind faptul că senzorii fotocelulă erau pe atunci o raritate am distins între etaje 2 siluete care făceau ce făceau și ardeau caloria fără a fi sesizat prezența noastră. Ăsta al meu m-a bătut pe umăr și îmi făcea semn cu degetul la gură și când am văzut că dă să apese butonul am început să râd și i-am luat-o eu înainte. Când s-a aprins lumina…fir-ai să fiu…Mirela care între timp se ridicase jenată în picioare și Virgil – gardianul liceului. Ne-am strecurat pe lângă ei și am furnizat îngrășăminte unor plante aflate în jardinierele de la parter. Am râs după aia cu ăsta de ne-am câcat pe noi.

Dar înapoi in viitor…după bac. Pe drumul către biroul de unde mi-am ridicat diploma am văzut o ușă întredeschisă unde niște tineri ceva mai în vârstă decât mine dădeau un examen „supravegheați” de o persoană care era cu spatele la ei și se uita pe fereastră. N-am putut să nu sesisez maniera colectivă în care erau rezolvate subiectele și pasate ciornele. Curiozitatea adolescentină m-a împins să o întreb pe Mirela ce examen dau ăia acolo la care asta îmi răspunde: „E un examen pentru profesori, dar nu înțeleg de ce te interesează. Mai bine îți băteai capul să îți faci o poză cu o cămașă care era mai puțin verde. Arăți de parcă ești din naționala Braziliei.” Adevărul e că nu mă interesa examenul în sine (care putea fi ori proba scrisă a concursului de ocupare a unui post declarat vacant/rezervat etc. ori a examenului de definitivat ori a ăluia de titularizare) ci faptul că cel care trebuia să prevină frauda se uita pe fereastră iar candidații (care se pretindeau ei înșiși formatori) copiau pe rupte. Au trecut de atunci mai bine de 13 ani și rolurile s-au schimbat. Ăia (unii din ei) care erau atunci la catedră sunt acum în pensie, care erau în bănci sunt la catedră, iar locul lor în bănci a fost luat de alții care atunci abia veniseră pe lume și învață acum să facă acelasi lucru. Rata de promovabilitate la bac a ajuns undeva pe la 67% (cifră cosmetizată bineînțeles) și e cea mai mică din ultimii 5 ani. De ce? Poate pentru că Mirela n-a observat că a mea cămașă (care era de fapt o bluză) era într-adevăr de un verde strident, dar se asorta cu hârtia diplomei.

Va urma

 

Etichete: , , , , , , , , ,